Ligia Pârvulescu

oamenii ticăie măsoară tot felul de așteaptă să explodeze în moarte într-o mare tăcere dar asta nu se întâmplă explozia lor se aude foșnet de mătase aici la marginea lumii nimic nu asurzește

sunt cel mai ager vânat, animalul sensibil. bărbatul înalt îmi netezește coama plină de sânge. pe mâinile lui curge mirosul de femele supuse și tandrețea ca fierul topit. îmi prinde gâtul în palme și

alarmele sună în gol cablurile se întind distanțele se măresc fără să vreau fără să știi alunec pe liniștea suprafețelor lumina curge prin mine în fâșii stinse privirea atentă corpul subțire

n-o să-i spun nimic despre cum te poți îndoi pe dinăuntru de durere bucurie furie plictis și alți prieteni apropiați omului nopțile miros a parfum de lux mai ales când prinzi viteză spre patul de

sunt o imensitate ușor dureroasă pulsând în lesă sub o mână înaltă nu mă cunosc din mașini cinematografe și teatre mă aplaud cu mii de mâini când reușesc să stau în echilibru în fiecare mine din

uite, cum stai acolo-n fereastră chiar îmi pari o formă de viață parțial cunoscută într-o clipire de ochi te-am strâns complet între pleoape un tu mic cât un diametru de iris căprui mă mir, niciodată

“era o femeie ciudată, ale cărei rochii păreau a fi croite cu furie și purtate furtunos” (oscar wilde) rufele albe rufele negre purtate prin lentoarea oamenilor cu furie și tristețe nopțile

Am plecat șerpuind din piața de pește săracă la oră de noapte mă scurgeam iar în găleți ruginite, nu m-am vândut nici astăzi de pe tarabele goale. Muzica lui își stinsese ecoul în

mi-am bâlbâit viața în reîncarnări obstinate până am rostit-o ca pe-o apă curată și mi-e bine acum sunt o toamnă rece și limpede îmi nasc ultimele suflări mici feline cenușii cuibărite la sân de apus

și ce dacă a trecut atâta timp asta nu schimbă nimic în ani gândurile tale rămân mereu imature ca niște plozi retardați iar tu o să fii mereu același coș de gunoi în care s-a aruncat

ce altceva înseamnă realitatea decât constatarea tardivă că nimic din ce-ai învățat nu-i corect ce e altceva decât propria cană de gust amar cafea dragoste sau cum s-o numi medicamentul pe care

Simțeam ceva. Zilele deveniseră orbitoare. Totul se multiplica în clădirile de sticlă și în gheața care acoperea orașul cu o încăpățânare parcă nesfârșită. Am ajuns în stația de urcare fără să știu

trișorii le-au înfășurat frunțile colțuroase în negru și ca pe niște tablouri tremurate i-au agățat cu gloanțe de ziduri roase așa unii dintre ei au pierdut jocul cu viața alții cu ochii holbați nu

dragul meu ești al nimănui de fapt și nici nu mai știu cum te cheamă literele se amestecă și de fiecare dată iese numele altui bărbat ca la o extragere loto la care iar nu câștigi între timp

îmi desfac inima din staniolul arterelor o rotesc pe limbă o ling abraziv și o strâng în gât ca pe nodul final până ejaculează roșu lumină încovoiată în oase așa apari tu fulger

în oraș ninge mă aplec peste balustradă vărs roșu sec și mormăi aiureli te-aș fi înțeles poate aș fi simțit până la leșin cum iarna asta femeile se unduiesc mai tandru-n cearceafuri se uită mai

și uite mă-ntorc bâlbâit cu urme fine de praf între gene să-ți povestesc despre haine albe și crem ieri am văzut în vitrine rochii pentru mirese probabile femeile treceau și se făceau că nu

în ciuda aparențelor fac parte dintr-o specie cu sânge cald. în unele nopți o femeie trece prin arterele mele. se așează pe vine își întinde mâinile în carnea mea palidă. atunci inima mi se