Anghel Pop

Eram deja în a treia lună de singurătate. Prietena mă părăsise pentru un tip cu merțan și proprietar de bar, iar eu în perioada asta nu făcusem decît să mă gîndesc că mi-o aranjasem cu mîna mea. Chiar fusese vina mea că realizasem o evaluare proastă, drept pentru care îmi reușise și o la fel de proastă alegere. Așa că într-o zi în care mă plictiseam îngrozitor, m-am hotărat să îmi fac un prieten imaginar. Cum nu mai avusesem niciunul și nu prea știam cum se face, am intrat pe internet să caut o metodă simplă și eficace, că doar d-aia s-a inventat google, ca să existe și cineva mai deștept decît noi, oamenii. Să vezi drăcie, pe net nu prea spune nimeni cum să îți procuri unul, cu toate că găsești orice, cred, dacă ai bani și vrei să cumperi - de la avioane de luptă pînă la focoase nucleare. Oricum am aflat că acești prieteni imaginari apar singuri, de obicei pe la vîrsta de 3-4 ani, că în general sunt reprezentați prin alți copii, dar că uneori pot lua forma unor animale și, în unele cazuri, a unor adulți. În mod normal dispar de la sine, de cele mai multe ori la vîrsta școlară. Tot de pe net am aflat că prietenul imaginar este cel care te ajută să îți construiești lumea imaginară, plină cu diferite personaje, cu jocuri fantastice și cu peisaje de o incredibilă complexitate dar și că, la un moment dat, tot el te ajută sau te obligă să dărîmi întreaga creație, să distrugi întregul eșafodaj pe care s-a clădit personalitatea și lumea de dincolo, cea din spatele privirii. În orice caz, prietenul imaginar te însoțește peste tot, apare și în desenele tale de copil, îl poți oglindi în vitrinele magazinelor de jucării, eventual tot el stă de șase atunci cînd te mai pune să faci cîte o trăznaie. Apoi cînd începi a merge la școală, cînd interesul tău pornește să se îndrepte către puștoaicele alea pe care de obicei nu le plăci iar el îți interzice să te joci cu ele, fiindcă spune că e sub demnitatea ta,ei bine chiar atunci prietenul imaginar începe să dispară, puțin cîte puțin, apare din ce în ce mai rar, pînă cînd la un moment dat se topește ca o ceață. Cu temele făcute, mi-am dat seama că nu există o metodă clasică pentru a-ți face un prieten imaginar. Pur și simplu ca și în viață, întîlnești oameni și ei rămîn sau nu în preajma ta. Așadar, ce-mi rămînea de făcut era doar să hălăduiesc pe cărările imaginației sperînd să întîlnesc omul potrivit. Mă gîndeam cum să arate, citisem că unii, mai speciali, avuseseră niște prieteni deosebiți, gen piticul din stomac, omulețul de hîrtie, greierașul isteric, broasca țestoasă invizibilă – chestia asta chiar mi se părea haioasă, dacă tot era invizibilă, de ce trebuia să mai fie broască țestoasă – whatever, eu îmi doream unul care să fie inteligent, deloc plictisitor și cu simț, unul care să se retragă atunci cînd nu mai am chef de el sau pe care pur și simplu să îl închid ca pe radio. Da să vezi drăcia dracului cum am avut eu ghinion. Parcă am fost blestemat. Intrasem într-un bar imaginar să beau o bere imaginară, cînd apare unu\' cu o moacă de tîmp și se insinuează în sufletul meu. Cică să vorbim nițel, să ne cunoaștem, ba chiar să ne împrietenim. Povestea că avusese un prieten real, unul de era artist, pictor, dar tipul îl înșelase, își trăsese o gagică, chiar modelul pe care îl folosea cînd și cînd. Așa că el rămăsese cu buza umflată. Acum era în căutarea unui alt prieten real, dar și-ar fi dorit ceva mai tînăr, de preferat un copil, că ei sunt mai fragezi, mai ascultători și dornici să învețe tot soiul de jocuri noi. Îmi părea cam țaca nenea ăsta imaginarul, ba chiar și ușor obsedat. L-am întrebat cum îl cheamă și mi-a zis că nu are nume, dar că fiecare poate să-i spună cum dorește, că el nu se supără. M-am scărpinat în cap, m-am mai învîrtit imaginar de vreo cîteva ori în jurul lui. Nu era candidatul ideal, dar poate că merita o șansă. În fond, nu era decît un oarecare buddy imaginar și mă puteam oricînd descotorosi de el. Cel puțin așa îmi inchipuiam eu. M-am hotărît să-i spun Anghel Pop, asta pentru că îmi lăsa impresia unei anumite persoane pe care nu o știam prea bine, dar despre care îmi închipuiam că așa ar putea arăta și cam tot așa s-ar comporta. De fapt, hotărîrea de a-i da acest nume venea mai degrabă din dorința ascunsă de a ști mai multe despre acea persoană, mai ales că din perspectiva mea și din puținele dăți în care interacționasem, trăsesem concluzia că ar avea un temperament cel puțin psihanalizabil. Îmi formasem o părere, ce-i drept destul de limitată despre om, și îl bănuiam ca fiind depozitarul unor obsesii și frustrări care ating cota de avarie. Pe de altă parte, îl simțeam ușor alienat de o anume grandomanie. Mă rog, lucrurile astea aveau o mai mică importanță, trebuia să las plăcerea asta medicilor psihiatri, ce mă interesa pe mine era noua mea jucărie, noul meu prieten imaginar, care de acum purta numele Anghel Pop. Probabil că așa fusese scris în cartea destinelor, să fie Anghel Pop și nu Anghel Rock sau Anghel Punk. Așadar aveam un prieten pop. Îi spuneam prieten fiindcă așa era sintagma, nu pentru că simțeam cine știe ce afecțiune sau pentru am fi avut afinități elevate pe care să le împărtășim. În general ne vedeam fiecare de ale lui și din cînd în cînd discutam banalități. Asta cînd nu începea să bată cîmpii ca un cal lovit de turbare. Vreo cîteva zile a fost bine, apoi au început să apară problemele. Mai întîi că se ținea scai de mine, se lipise ca o gumă de tocul pantofilor. Vroiam să merg la baie, hop și el. De obicei nu mă jenez de alți bărbați cînd merg la un WC public, nici la mare la nudiști nu am probleme, dar la mine în baie, în afară de momentele cînd mai făceam duș împreună cu fosta iubită, nu intra nimeni altcineva. Cu Anghel însă nu te puteai înțelege. Nu mă părăsea nici aici, cum nu mă părăsea nici în alte locuri, la birou, la restaurant cu partenerii de afaceri, la bere cu prietenii. Degeaba îi spuneam să se care, ăsta nu și nu, stătea și se uita la mine ca boul, cu fața ușor congestionată, probabil de furie că nu-i acord atenție. Deja începusem să mă căiesc pentru greșala ce-o făcusem, acordîndu-i cinstea de a-mi fi prieten imaginar. Cumva mă gîndeam că ar trebui să înceteze, dar încă nu știam o metodă prin care să-l alung, să-l închid sau să–l fac să dispară. Era clar, așa cum o femeie se satură după o vreme de dildo-ul ei, cam așa mă săturasem și eu de Anghel. Și cum dildo-ul se aruncă, la fel trebuia să procedez și eu. După alte două săptămîni de chin, deja mă hotărîsem că și asasinatul poate fi o soluție, că nu am auzit cum că ar fi posibil să fie pedepsite crimele imaginare. E drept, Orwell își permisese o Poliție a Gîndirii, dar cu siguranță nu prea mai avea ea cum să ajungă pînă la mine. De asemenea și Philip K. Dick avusese acea viziune cu precogii, dar la ei chestia funcționa doar pentru delicte comise în realitate. Așadar mă consideram perfect acoperit. Dacă Anghel nu înceta cu bîzîiala lui enervantă, dacă nu-și lua tălpășița să se întoarcă de unde venise, aveam să-i vin de hac în cel mai odios fel posibil, apoi aveam să-i arunc resturile la înfometații porcii imaginari din cea mai sinistră fermă a animalelor pe care mi-o puteam închipui. Tot atunci s-a întîmplat să o cunosc pe Kassina. O rusoaică proaspătă ca vîntul de primăvară. S-a întîmplat la o petrecere uriașă, ținută de verișoara unui prieten al meu. Ca să nu mă duc singur, de fapt ca să rezist meliței fără oprire și stupizeniilor proferate de Anghel, rugasem o prietenă să mă însoțească, dar una care arăta de-ți picau plombele. Alia, așa se numea, era exact genul care mi-ar fi trebuit, doar că avea un singur defect: era puțin cam lesbiană, de fapt era de-a dreptul, dar încercam să fiu drăguț în exprimare. În prima parte a serii, am rămas împreună cu Alia, asta pentru a o proteja de toți bărbații care ar fi încercat s-o curteze. Am băut ca apucații, ne simțeam bine dansam, ne permiteam să fim strălucitori, exuberanți. După numai o oră fiecare dintre noi era invidiat de repreyentanții aceluiași sex și doriți de cei ai sexului opus. Alia avea părul lung, de culoarea grîului copt, o talie subțire, picioare lungi. Din față arăta ca o zeiță a sexului, orice bărbat și-ar fi dorit-o. Păcat însă că numai femeile puteau avea parte de ea, dar acest mic secret îl știam doar eu, dintre toate persoanele din acea societate. După ce ne-am amețit binișor, ne-am despărțit, sperînd fiecare dintre noi că vom avea noroc. Măcar și ceva frugal, de o noapte dacă nu se putea mai mult. Din păcate, majoritatea fetelor drăguțe erau ocupate, iar pentru celelalte nu eram încă suficient de beat. Îmi învîrteam testiculele în căldarea aia uriașă, tot sperînd că de undeva îmi va surîde și mie măcar o stea cu 3 colțuri. Toate femeile, însă, păreau necîștigătoare. Și cum mă vînturam eu pe acolo, o văd pe Alia din spate, stînd de vorbă cu un bărbat cel puțin la fel de urît ca prietenul meu imaginar. M-am gîndit imediat că e cazul să intervin, așa că am pășit decis în direcția ei și din spate, am cuprinso pe dup mijloc, punîndu-i ca din greșeală o mînă pe sîn. Ea s-a întors surprinsă către mine și surpriză! nu era Alia, era un alt exemplar feminin care făcuse niște schimburi avantajoase cu frumusețea. M-a privit cu ochii ei mari, limpezi precum lacurile de munte. M-am cam bîlbîit încercînd să îmi cer scuze, ea mi-a zîmbit oarecum complice și mi-a zis că mă înțelege. Fericit că nu m-am ales cu nicio palmă, am plecat să-mi umplu paharul, în rîsetele grosolane ale lui Anghel, care îmi tot spunea că la ce bun să mă fac de cacao pe la petreceri cînd aș putea să mă întrețin cu el fără niciun pericol. Aproape că-mi venea să iau o drujbă imaginară și să-l tai în două de nervi, cînd muzica s-a schimbat. DJ-ul pusese un slow, iar respectiva domnișoară în fața căreia picasem de pămpălău încă nu fusese invitată la dans de nimeni. Am profitat de ocazie să îi arăt cu nu-s chiar așa năvleg, drept pt care m-am dus ață să o invit la dans. A acceptat fără să se codească. Așa a început totul. Detaliile nu mai are rost să le mai povestesc, poate singurul lucru pe care merită să-l mai spun este că un rol crucial în poveste îl avea chiar Alia, fiindcă frumusețea ei pusese pe gînduri deopotrivă și femeile și bărbații. Iar în momentul în care eu făcusem acea confuzie despre care eu credeam că e regretabilă, în fapt eu făcusem un real și un cît se pate de direct complimet Kassinei. Singura problemă pe care o mai aveam de rezolvat era Anghel. Ãsta nu se da dus nicio clipă, prima dată cînd a venit Kassina la mine acasă, a trebuit să-l leg, să-i pun căluș în gură și să-l închid în baia imaginară pe care o creasem special pentru el. Și cu cît îl chinuiam mai tare, se pare că individul își desoperise o nouă formă de plăcere, masochismul. Kassinei nu-i spusesem de existența lui, însă simțea cumva că am o problemă care nu îmi dă pace și mă stresează. În condițiile astea mă gîndeam cum să scap mai repede și definitiv de creatura asta, fără să fiu nevoit să-i rup gîtul ca unui pui de găină. Soluția a venit neașteptat de repede, tot din partea Aliei. Mi-a zis că are un prieten homo, unul care are și el un prieten imaginar de care ar cam vrea să scape. Păi să-l ajutăm am zis eu, și chiar în seara aceea am fixat o întîlnire la o terasă. La început ne-am întîlnit doar eu și Alia. Ne-am distrat, am băut bere am vorbit despre tot soiul de chestii năstrușnice, apoi la ora fixată a apărut și amicul ei. Era un tip înalt, bine făcut, un exemplar masculin reușit. O altă eroare a naturii, din păcate, dată fiind orientarea lui sexuală. L-am scos pe Anghel din cutiuța imaginară și i-am dat voie să zburde împrejurul meu. Vorbea fără încetare și aproape că mă implora să-l lovesc. Și ca să îl chinui, știind că orice durere i-ar face plăcere, îl ignoram. Apoi prietenul nostru pe invers și-a dat, la rîndul lui, drumul prietenului imaginar, o namilă de negru care avea doar un prosop în jurul mijlocului, cam scurt însă, că nu reușea să-i acopere în întregime chestia care i se bălăngănea între picioare. L-a prins de ceafă pe Anghel, l-a scuipat pe față, apoi i-a izbit o palmă de mi s-a părut că-i aud troznind toate oasele. Anghel saliva de plăcere, uitase complet de mine. Am răsuflat ușurat, și în cîteva minute gîfîielile întretăiate ale fostului meu prieten imaginar s-au pierdut ca o picătură de cerneală într-un ocean. N-am mai auzit nimic, niciodată de el, m-aș mulțumi doar să-l știu în viață, cît mai departe și fără să-mi pese dacă e nefericit ori altcumva. De altfel, pe locul din minte pe care îl ocupase el în vremea relativ scurtei noastre relații, am pus o bibliotecă mare, plină cu volume imaginare. Cînd simt nevoia unui prieten imaginar, iau o carte imaginară și întins într-un fotoliu imaginar mă simt, imaginar vorbind, ca în sînul lui Avraam. Adică minunat.