Laurentiu Nastasa

Felicitări primilor trei clasați, incredibil de apropiate scorurile lor (167,90 / 167,80 / 167,80), la distanță semnificativă de următorul "pluton".
Pentru cei din partea de jos a clasamentului, mărturisesc că sunt acolo poezii pe care le-am notat destul de bine. Sper ca asta să consoleze întrucâtva, un public restrâns nu reflectă neapărat o valoare slabă.

Mulțumiri Eugeniei Reitter pentru tot efortul !

"iarnă tu", nr. 17, e o poezie care nu vrea sa darâme piloni și nici să corijeze căi, doar se insereaza suav și implacabil în cititor. Are o deplină armonie între epitetele și substantivele care îți agață privirea și verbele care o poartă mai departe, totul pe o curbă perfectă de la începutul "macro" până la sfarșitul "tele", dacă ar fi să folosesc termeni din fotografie. Dă impresia că e scrisă dintr-o bucată și de o mână sigură. Nu suferă deloc nici de revoltă egoistă și nici de constipație, două tendințe răspândite și detestabile (eu însumi fiind aici peste măsură de vinovat). Torsiunea planurilor e făcută cu eleganță, nu se simte când treci de la buricul "moale și creț" la gheața "solemnă și rece ... ca un memento mori". O poezie ca un tablou în fața căruia te așezi pe bancă și-ți iei timp să te bucuri de el.

Stiu si eu... Ermetismul e involuntar si vine probabil dintr-o lehamite. Am probleme in a-l tine la nivele joase fiindca imi pasa totusi sa ma fac inteles. Eu cred ca e o logica a visului, a transei, mai degraba decat o pervertire a erosului dar pe de alta parte am incredere in ochiul tau. Pot fi de fapt acelasi lucru sau sunt amandoua in acelasi timp plus inca multe altele. Simfonia este intr-adevar altundeva, am banuieli solide despre locul unde este, sap catre ea si am impresia ca se aude din ce in ce mai bine.  Cat priveste stilul, greu de vazut din interior. Inclin sa cred ca e vorba de ritm, tot in legatura cu transa. Rima e mai degraba element de ritm, are rol de accent, e ici-colo, cat sa structureze fluxul.
Mersi ca ma lasi sa ma uit prin lentilele tale :).

(comentariul anterior s-a incarcat incomplet) Defectele sunt defecte exclusiv ca deraieri de la spatiul original. Intr-adevar, semnatura este excrescenta de care s-a impiedicat realitatea, astfel aparand perspectiva, tabloul policrom, imaginea de lucru a realitatii.

Despre "spațiul în original" vom mai vorbi, sper să îmi amintesc până la urmă cum suna. Stiu că memoria e undeva acolo, e absolut necesară pentru a valida reușita saltului înapoi in timp - de unde și titlul poeziei, "Undo". Defectele sunt defecte exclusiv

Mulțumesc. Și mie mi s-a părut surprinzătoare aprecierea :).

Mă bucur că s-a simțit.
Mulțumesc.

noemi :)

multumesc mult, alice

... foarte mult de romanul “Frumoșii învinși”, scris la sfârșitul anilor ’60 de Leonard Cohen. Dacă valoare literară înseamnă să te prindă și să-ți creeze în spatele retinelor imagini afective, atunci textul are valoare literară. E cursiv, pare scris dintr-o bucată, sinceritatea nu e constipată – m-a bucurat să-l citesc. Nu am intenționat un cometariu literar ci doar am vrut să-ți spun on-topic că mi-a plăcut.
Mulțumesc.

Carmen, lăsând poezia la o parte, aș vrea să-ți spun că poți sparge limita la care ai ajuns însă aceasta scăzând toate cele câte le știi fiindcă le-ai învățat și privind lumea doar cu ce-ți rămâne – cu ceea ce știi fără să fi învățat vreodata. Dincolo de căutări și credințe, e ceea ce este.

Un proprietar de site, pe seară, într-o joi
Gândi că lupu-i bun de pus păstor la oi:
Și-a zis că-i eficient și just, de bunăseamă,
Să pui epigramist păstor la epigramă.

Calitatea-n stare pură
(Cum ar fi – nediluată)
E ca și la băutură:
Bea tu spirt (pricepi îndată)…

...această lupara artizanală, atât de brut manufacturată dar atât de bine balansată. Am aliniat zece cartușe pe marginea biroului.
…
De data aceasta nu mai simt gustul de aperitiv al vânătorii. Am pregătit ritualic arma, fără excitantul mirosul de sânge, fără încordarea aceea de prădător, fără instinctul de vânător care-mi accelera pulsul când se trezea de sub pătura convenienței cotidiene.
…
Știu că nu-mi va fi de nici un folos. O să iau doar două cartușe la noapte. Fie și unul singur, ar fi suficient dacă aș putea trage în ea, n-aș rata cu o lupara de la distanța aceea.
…
Îmi privesc arma și-i zâmbesc. Am făcut totul ca de obicei iar asta mă încântă pentru că vânatul nu este același. Există o estetică a faptelor, o simetrie care-mi convine psihologic, un sentiment că se închid cercuri. O prostie, dar m-a împins să fac totul ca de obicei.
…
Nu-mi fac iluzii, știu că n-o să pot trage între ochii aceia hipnotici. Nu e o fatalitate, nu-i un sentiment de neputință. Nu e disperarea iminenței ci liniștea certitudinii, așezată frumos peste simțul obosit al uimirii.
…
Îmi doresc, ciudat și copilăresc, să îmi lingă mâinile. Nu pot afla altfel – nu voi trage cu nici un chip. Aceasta este împăcarea și certitudinea mea, sfârșitul groazei de colți și al fricii de durere. Ce seară, parcă fără sfârșit. O să dorm puțin.

...frumoasă de a compune o imagine de șatră. Cred că ar putea fi cizelată puțin pentru a-i asigura un ritm interior constant, fară fluctuații care să împiedice în vreun fel curgerea la lecturare. Cuvântul “aluminiu” mi se pare puțin forțat în contextul imaginii – ori, poate, imaginea pe care o văd eu nu este cea intenționată de tine. Îmi voi permite, cu rugămintea de a nu considera aceasta o interferență ci un feed-back, să sugerez “blidele de tablă” în loc de “blide de-aluminiu”. În rest, probabil că după un timp în care îl vei lăsa să se odihnească, vei găsi și alte căi de ameliorare a textului. Subiectul în cauză este un filon liric prețios iar concluzia cu care se închide poemul justifică un minim extra-efort de cosmetizare a acestuia.
Mulțumesc.

... exterioare – lipsa curajului de a ne privi nesolitari. Ne-om desface-n bucăți, dar nu secționându-ne, într-o intervenție salvatoare din exterior, ci EXplodând. Mai întâi zgomote nefirești, apoi fisuri – carnea crăpând sub presiunea luminii, apoi împrăștierea și recucerirea lumii prin inundarea cu esențe divine. Lăudabil și impresionant efortul de a veni în intâmpinarea lavei prin tăierea genelor, pleoapelor, picioarelor și încă.
Mulțumesc.

Textele tale mi-au stârnit interesul – am citit câteva dintre ele. Aș vrea să remarc încă din capul locului natura acestui prim interes: el nu este speranța unei rezonanțe ci mai degrabă curiozitatea stârnită de un puzzle. Textele tale nu invită, de aceea cred ca lecturarea lor nu trece, în cele mai multe cazuri, de un superficial consum estetic. Și totuși…
Totul este închegat ca o rețea densă ce dă impresia exterioară de amorf, un adevărat filtru pentru cititori. Cred că în cele mai multe cazuri, cititorul renunță contrariat – îi lipsește cheia. Mai cred că miza demersului tău literar este tocmai găsirea acelei chei de către cititor, speranța că cineva va reuși să te înțeleagă, restul sunt câștiguri secundare. Subiectele [mesajele] au o mai mică importanță, ele sunt cazuri particulare ale manifestării modului tău de a fi – ceea ce, în final, vrei să relevi de fapt.
Acum, cheia…
… Cheia nu este o formulă, un algoritm. Ea nu poate fi găsită prin studiu aprofundat ci printr-o sensibilizare sporită – cheia este însuși modul tău de a fi. Acesta, departe de a intra într-o schemă logică, este neinteligibil și poate fi asumat doar în bloc de către cititor, într-o străfulgerare empatică. Șansele ca aceasta să se petreacă sunt însă foarte mici. Cu atât mai mare este [într-adevăr] speranța și virtuala bucurie – bucuria acordului cu celălalt, bucuria că celălalt a săpat după tine dezinteresat.

Cred că stilul scrierilor sugerează un rabat la coerență în favoarea timpului. S-a ajuns la acest stil din dorința de a cuprinde lumea cu mintea și asta încă rapid, dintr-o aviditate de cunoaștere. Capcana este însă că, pe măsură ce imaginea lumii este asimilată, posibilitatea de a o transmite celorlalți se diminuează. Cu cât înțelegi mai mult, cu atât devii mai incoerent pentru ceilalți. Aici începe Arta.
Sfatul meu [dacă-mi este permis] este să scrii cu gândul la cel care citește - a fi inaccesibil poate alimenta o plăcută mândrie însă garantează solitudinea și, implicit, neîmplinirea.
După împlinire abia, cred că vei știi să spui multele lucruri pe care le ai de spus.
Mulțumesc.

Un text ce nu dă iluzia de concentrare deși dezgroapă noi senzații în cititor cu fiecare nouă lecturare. Cred că aceasta se întâmplă datorită structurii textului, asemănătoare unei relații matematice simple între cele trei strofe [gandurile – aripa – aripa și gandurile], precum și versatilității cuvintelor-cheie. Aș merge chiar mai departe, spunând că poezia este, de fapt, ultima strofă, cele două anterioare fiind doar un preambul lămuritor, aproape o legendă a simbolurilor folosite. Mi se pare o fericită exprimare a interferenței dintre două naturi intrinseci, revelate sub durere.
Mulțumesc.

Poem-plânset ce păcătuiește prin lipsa de virilitate [ori un poem strălucit dacă tocmai aceea a încercat să sugereze]. De asemenea totul pare încarcerat într-un cerc vicios ori într-o atmosferă vlăguitoare fără finalitate, fie aceasta o împacare, o supraînțelegere, o soluție, o revoltă, etc… Scris probabil fără prea multă autocenzură [ochi critic], textul ilustrează [cu ambiguitate] o stare ce abundă în detalii personale, derutându-l pe cititor și împiedicându-l să pătrundă afectiv în lumea ta. Un text – însă – asupra căruia se poate reinterveni, perfectibil.
Mulțumesc.

Mi se pare un text înfășurat pe o linie de forță prea stăpânită [ori prea ascunsă] – parcă nu dă tot ce poate. Aș vrea să remarc o oarecare detașare de mesaj, poezia nu este oferită cititorului ci te dispensezi de ea. Poate este vărsarea unui amar [“povara de a fi” cu tot ce implica ea – “lume de nesabuințe”, “ranchiuna fiecărei clipe”, “anotimpul copilăriei”…] ori poate este căutarea unei consistențe [ “șerpii disoluției… peste povara de a fi”]. Cred însă, cu toată tăria, că indiferent de care demon îți încearcă dezagregarea ființei, acela nu va putea pângări miezul lui “a fi”, miez care – departe de a fi o povară – este sursa forței ce-ți permite detașarea. Acest miez – ultim bastion al ființei consistente – îți este model de intangibilitate și-ți permite să privești în jur cu ochii larg deschiși, adică îți permite să scrii un astfel de poem.
Mulțumesc
[și – din punctul meu de vedere – felicitări].