Oprește-te

Ea spune cu durere vorbe de cristal îmi perie covorul pletele sacoul Ea își rostogolește cuvintele ca pe niște butoaie de bere harnică încinsă cu șorț alb și cu un zâmbet desenat alb adânc către mușterii amețiți care vor să i-o tragă Ea face noduri mici goblenuri vestă croșetată să-și îmbrace inima ca pe un pudel fandosit se uită lumea pe stradă și râde stroboscopic pudelul țipă trage de lesă nu mai e frumos nu mai e nimic frumos în asta Ea trăiește cu palmele căutând cuie și cu picioarele desfăcute și își strivește buzele unghiile lacrimile între dinți atâta mătase e în jurul ei albă fină oamenii își fac cârpe și își spală gresia fericiți preocupați de curățenie zâmbind cu privirea în jos freacă de zor cu teurile cu mătasea în care iubita mea încă dospește Ea mușcă din mine ca o iapă așa a învațat e din familie din școală din prieteni din cărți și din cântece din piese de teatru din țipete din nodurile din gât mă mușcă ușor fără venin fără colți fără să mestece dinții ei mă mângâie dinții ei mă dor undeva aproape de epicentru Ea merge mult pe jos câteva stații zilnic ascultă muzică scrie pe mess face treabă la servici vine acasă de obicei se bucură pentru cineva se întristează pentru cineva ajută pe cineva seara poate mai fuge la câte un pom lăudat înalt vizibil dar sufletul ei ei bine... Sufletul ei își strecoară degetuțele printre ochiurile mătăsii îi mângâie obrazul când stă pe spate și se bucură de viață îi aranjează șuvițele de păr îi arată bolta cerească și visele cu răbdare, cu blândețe, cu dragoste Sufletul ei n-a țâșnit încă din inimă stă acolo învelit în blana de pudel fandosit l-am văzut o dată știți? de două ori a fost ca atunci când m-am născut și doctorul tâmpit mă ținea cu ochii în neon și zicea uitați doamnă ce copil frumos a fost de ajuns Sufletul ei nu-mi face nici o plăcere Sufletul ei îmi intră în sânge cu sfială Sufletul ei mă face fericit în timp ce Ea mă mușcă ca o prostuță și-mi lasă urme pe care trebuie să mi le ascund singur