drog

oricât de departe, nu moare viciul de-ntors călare în cocon când doare prea tare când nu pot sa dorm mă căpăcesc cu ceară într-unul din milioanele de hexagoane identice nimeni nu mă va găsi nici răni, închid ochii și îmi permit niște timp chem amintiri adiacente una câte una și-mi construiesc identic lumea dispărută când oamenii din jur se împleteau într-un cuib de surcele și frunze iar pe mine mă tolerau cu drag printre ei ca pe orice copil isteț cuminte inima mea stă suspendată acolo de frică să nu pierd tipul ăla de lumină tipul ăla de vânt și tipul ăla de zgomot casa văruită și problemele mele relativ mici strada și fiecare frunză și mai ales minciuna imensă imensă că n-aș fi singur.