Laura Cozma

te plimbi pe scaunul meu de la picioare spre spătar și nu te poți hotărî ce vrei de fapt rolul tău în această poveste este unul minor tu ești băiatul care întinde paharul cu apă cititorilor

Trupul tău, acest acordeon la care cântă când nimicnicia, când Dumnezeu vas de lut în care fermentează dorințele deznădejdea Ești mai mult Părți din tine se pierd în sufletele altora Trupul meu

Specialistă în pierderea timpului/ de trei ore întind haine de biserică pe canapeaua bătrână mami, fată de treabă, îmi servește cafeaua fierbinte și dulce și tare îmi place cum Mezzo din mine pe

(Psalmul 48: Mormântul lor va fi casa lor în veac, locașurile lor din neam în neam, deși numit-au cu numele lor pământurile lor) Aceasta este casa În fiecare zi bat sute de cuie fixez perfect

îmi era frică să aleg toate arătau bine pe dianfară roșii îmbietoare îmi plăcea să calc pe cele stricate căzută la umbra coroanei se juca pe pielea mea o pictură de monet surprindeam vântul

Creșteam în tine ca într-un incubator aripile erau un simplu accesoriu unghiile elementul cel mai important voi scurma sub pământ să îmi găsesc locul de unde am venit se spune că Dumnezeu există

felie de gânduri din mană de praf sfărâmate de timpuri vândute pe-un raft zdrobită de carii în mațe sau gât mă macină viața în sucuri cu rât o coajă uscată rămâne din mine crescând

din 3 în 3 ore se aud cloptele vreunei catedrale mă foiesc în pat simt pereții încăpători mult prea încăpători pentru sufletul mărunt mă întind precum o viță de vie spre pereții aceștia înalți și

nu mai vreau să pierd vremea căutand cărări între firele mele de păr vei găsi vârsta ta albă am pășit mereu în același ritm cu luna învață-mă să dansez să-mi port trena pe spinarea cuvântului știi,

Copilul trecea adormit dintr-o cameră în alta Fiecare pas îi pierdea din greutate Copilul pășea lent pe linie și amintirile se lipeau de pereții transpirați asemeni unor ventuze însetate Ceva îl

oare știi cum e să te miști în propriul tău trup ca în trupul unui străin? m-am pierdut odată cu Dumnezeu treceam prin parc singură căzuseră castanele și odată cu ele s-a adunat tot prundișul în

văd și astăzi mâinile tale crăpate murdare muncite mirosind a tutun unguresc ochii tăi plânși patul în care a pășit pisica albă și femeia în costum de baie de pe perete cineva te-ar

În vreme ce oamenii plâng, proptit de zidul răcoros, un bătrân trage cu voluptate din țigară. O fată în roșu își admiră sandalele noi, o ia la pas printre cruci și flori. Cojile

când ți se pare că trecutul tău l-a trăit altcineva un individ ce poartă numele tău/ un individ dubios ce s-a folosit de corpul tău/ s-a hrănit din amintirile și visele tale/ îți zicea te iubesc ești

tremură Pământul în ropotul iubirii și al urii noastre cărăm chirciți povara lui de veacuri o piatră vineție peste care Domnul își va lăsa-ntristat odată pleoapa păstrăm în

mi-aș fi așternut părul la picioarele tale aș fi revărsat lacrimi pe gleznele acestea asemeni unei Magdalene cu mir între gene te-aștept e o dezordine copleșitoare/ în mine atâtea pahare goale/ un

Tufe de liliac au năpădit mormintele uitate Cruci fără nume. Piatră sau de fier. Cele de lemn furate de țigani să se-ncălzească iarna Tufe de liliac acoperă uitarea Şi Domnul le-a sădit, cu

știi dimineața aceea care se strecura sub plapumă care îți arăta cealaltă față a mea elastică/ arcuită/ caldă ca și ciocolata amăruie mi-am întins picioarele până la capătul luntrei mă

Acasta este gura cu ea zidim sau dărâmăm spunem povești nemuritoare ori cântece de jale din bătrâni Aceștia sunt ochii cu ei citim ce zace-n suflet cuprindem cerul lumea toată mările

te iubesc ioana pentru ridurile tale fine de femeie la 30 de ani pentru urechile de elefănțel și părul auriu dar mai ales pentru ochii blânzi și mâinile de balerină nu observi ochii