Expresia albă a tăcerii, care nu se mai termină...

Aveați hainele rupte și îți atârnau pe oasele și pe trupul răblăgit și uscat
Pe un trup slăbănog
Se târăsc hainele, pe dumneavoastră, vă vin cam lălâi, nu vă deranjează
În carne, aveți opririle mele și cărți de joc, asul driblează nebunul și moartea
Parcă, din față, îți ieșeau ochii de argint albastru și sclipitori, vii
Clipoceau întrebări, în unu și în zero, codul binar, cum altfel să se formeze destinul,
Ce faceți cu ochii aceia, sunt ai dumneavoastră,
Ai cui sunt viii dumneavoastră ochi albaștri, ați iertat Pescărușul...
Vă conjur, ce faceți cu brazdele de la ochi, le zăgăzuiți, încercați...
Pădurea este vindecarea prin frunze, este licoarea din vânt
Nu mai îmi doresc nimic, nu văd nimic, decât prin ochii mei căprui
Ai femeii mele foarte bătrâne, pe care am pierdut-o, acum douăzeci de ani
Știți cum să dați un ceas înapoi, nu știți, nu folosiți, îți enumeri greșelile tale și ale altora
Era mai în vârstă, de la ea știu absolut totul
În fiecare dimineață mănânc puțin unt

Îmi aduc aminte greșelile mele și ale altora, cam aceasta fac de douăzeci de ani
Acest obicei mi-a rămas de la ea, unt și cu carne de pui, puțin castravete, ardei
Ca să rămân sănătos, pentru că este ieftin și bine, sănătatea aceasta carnală
Ce este ieftin și ce nu este ieftin, domnule?
Taci, și tu ești înțeleaptă, eu încă am carnea de lapte-mbrânzit și prea ud
Poate nu este ieftin să mergi la pădure și să îți bagi nasul cam tâmp în conurile de brad
Vedeți, nasul meu uscat cum se bagă prin pădure, mirosind ciupercile și câinii dumneavoastră
În rest, nimic nu contează, totul este deșertăciune
Iar Solomon era, de fapt, un mare deșert, fără iubirea deplină a Bachebei...
Ce contează, domnule?
Iisus, poate... Să nu Îl trădezi pe Cristos. Deși toți L-au trădat, în noaptea aceea, între măslini...
Dar știți, domnișoară, femeile L-au iubit, nu L-ar fi vândut niciodată...
Își rupeau hainele de pe ele, ca să Îi curețe fruntea, cu ele, sângele de pe răni.
Ce vindeți, domnișoară?
Nimic. Nu știu, tarabe de dorințe le vând și stau, domnule, în mine însămi, neînsemnată ca un eremit
Și mie îmi plac ierburile și frunzele, în ele stă balsam și batistele mele mai stau
Pădurea este vindecarea prin frunze, este licoarea din vânt
Nu mai îmi doresc nimic, nu văd nimic, decât prin ochii mei căprui
Care sunt încă proaspeți, la mine, în căpătâi.
Văd râul cum curge și îmi este destul.
Nu vreți niște unt? Mai este puțin... Dar, nu știu cui să îi mai dau hainele pe care le las în urmă
De mari... Am slăbit... Îmi sunt mari...
Nimănui... Omul are de toate. A zâmbit... Omul slab le poate pe toate.
Și atunci?
În cap am acești doi ochi, îi vedeți, acești doi ochi, domnișoară...
Iar eu îi priveam acei doi ochi albaștri
Din cap, cum îi tremurau foarte vii și aprobau lumea, șotroanele ei.