Irina Nechit

Bacteriile scriu memorii pe hârtiuța de un leu dimineața devreme paltonul cade încet de pe umerii diluați cu apă de colonie acum bate vântul printre arterele mele sub pieptene tremură creierul

O pădure vine spre pământ. Cine o privește crede că a descoperit o nouă înverzire. Numai noi știm cât de înalți sunt copacii. Numai noi am rămas în pădure. Ultima lumină se stinge lăsând

Nimănui să nu i se rupă inima de muzica neauzită să nu i se oprească ceasul pe vreme urâtă să nu i se termine chinurile Să treacă fluturele pe sub gâtul arcuit și nimeni să nu-l vadă să caște

să tun și să fulger să fac spume la gură să sparg timpane să dărâm pereți (cum aș putea să te apăr de mânia cuvintelor) să port dimineața rochie de seară să-mi leg clopoței la glezne să

nu voi scrie texte pentru vagabondul beteag el mă înjură că trec și nu-i las nici un ban în căciula stropită cu noroi nu va înțelege nimic din poezia mea mă va trimite în mama în organul ei

O să merg pe jos o jumătate de oră cu marea în față și cu o vacă liniștită în urmă – sculptură cu uger ocrotitoarea marinarilor Prea mult albastru, vântul aduce un fel de materie albastră

A intrat o fiară în răcoarea bisericii cu nările a căutat-o pe Maica Domnului văzându-i veșmintele aurite s-a ridicat în două labe în fața Ei. Un stol de hulubi s-a izbit de

Am și eu mii de celule am tot ce rămâne ascuns arătându-mi-se doar pentru o miime de secundă și doar în patul meu cu arcuri plesnind la ore nepotrivite Am în neuroni amintiri de ventriloc de

Sub pielea gâtului mereu umbrită de cap se zbate singurul cuvânt pe care nu-l voi rosti nici în ruptul capului Uneori îl scriu pe hârtie pentru a-l uita acolo așa cum mi-am uitat

Cozile de zmeu se aprind vântul schimbă forma focului noaptea în care ai albit a fost o noapte albă ai vrut să dărâmi peretele cu palmele însă piatra și mortarul s-au împotrivit ai scris pe

Încă un pulover încă o pereche de ciorapi soarele-i ultimul care află de războiul energetic eu îmi trag șalul peste ochi mă uit la tine ca prin ambrazură de ce-ai pus atât de mult piper în

În hol două fete cu tatuaje pe ochi pălăvrăgesc despre un negru plin de praf care le dă binețe în fiecare zi pe acoperiș se adună păsări bolnave de inimă te cerți cu mama gândacilor porți un

Apune chiar acum apune, se întoarce încet în cosmos, noi rămânem pe pământ Nici azi nu mă încumet să culeg frunze galbene, privesc cum aleargă dulăul îngrijit și el se uită chiorâș în

mă gândeam la crăpături la ciorapii rupți la gleznele pe care se sprijinea scheletul meu avântat spre o dorință târzie verbalizam o stare pe alee pământul de sub asflat îmi asculta pașii luna

Luminați pe toate părțile cuvântul întuneric veți găsi în el umbrele amanților îmbrățișați în soare duși de valurile mării moarte Deschideți cuvântul ușă intrați în

Ia-mă în pumnișorul tău, ca pe un șervețel de hârtie apucă-mă de marginea rochiei și du-mă la gură, între gingiile tale mă voi înmuia uitând că am avut vreodată colți și coate, oasele vor

acum cioara simte o privire își ia zborul planează deasupra capetelor grele însoțite de baloane limpezi, tu scoți un hulub din mâneca verde și trei papagali din cealaltă mânecă îmbibată de

Cred că-l voi atinge. Voi face un pas voi întinde o mână fără a mă apăra de soarele încremenit între versanți. Aurul său crește din senin mustul său fierbe în așteptarea unor dinți