Irina Iacovescu

nu demult alergam nepăsători prin hățișurile închisorilor permanente obosiți de atâta goană ne căutam în paginile zilelor anume alese ne citeam printre rânduri construiam adăposturi deja surpate

Tabiribum, tabiribam! S-au deschis a doua oară porțile \"Împărăției\" și am reușit să aflu câteva din \"secretele\" ei. \"Toți suntem un pic nebuni\", după cum spunea cineva, deci acest ținut s-ar

Într-o istorie alternativă Cuvintele ar spune mai mult ar avea o altă culoare literele s-ar scrie, s-ar întoarce, după obiceiul cuvintelor frumoase, către o amintire imaginară cu tine.

aceleași două siluete incontrolabile în deruta nopților singuratice de decembrie când mai adăstam pe la ferestre străine și ne priveam umbrele conturate prin frig încă ne asemănam cu coșmarul

cât de prinși eram în dansul muțeniei simulate și întunericul cobora ca o gheară într-un pântece cald de bestie lăsa în urmă-i putreziciune în labirinturi de carne și limfă stăruiam ca două răni

simțurile creaturi înșelătoare bântuind prin nopțile albe pășesc întotdeauna înaintea noastră rând pe rând tot mai departe în liniște în lumina întoarsă către pământ astăzi încă ne mai purtăm

Deținătorul numărului de cod 7039 a efectuat 3 luni de detenție, din condamnarea pe viață la cuvinte greu de potrivit, în cea mai improbabilă dintre „închisori”. Una din care nu își dorește să iasă

Merg deseori prin centrul vechi al Bucureștiului. Casele se înșiră aici de-a lungul străzilor strâmte, cele mai multe având geamurile sparte și zidăria scorojită și mâzgălită cu grafitti. Intru pe

m-am trezit dintr-o dată într-un oraș de aer contururile lui semănau cu câte un cuvânt rostit în grabă noi îl construiam cu fiecare respirație împrumutată timpului era cochilia noastră unde ne

deschid prezentul la pagina doi în stânga albul zilelor comune în dreapta din punctul de vedere al sufletului un graffiti involuntar stăm fiecare într-un cuib de literă ne amintim de toamnele înalte

Depeni curiozități în drum către somn, Noaptea moare și privești rămășițele ochi în ochi.

Oare cati dintre noi nu sunt niste mici monstri egoisti? Cand suntem fericiti, lumea nu ne mai incape, de mare ce ne este sufletul, atins de aripa unui zambet. Cand suntem tristi, loviti, cazuti,

neîntâmplările se hrănesc lacom cu carnea aceasta adormită pe oase fiecare dimineață răsărind goală din tine și următoarea într-o criză de banalități explicabile posibilitatea unui miracol

M-aș învoi să trăiesc dacă mi-ar spune Zeul ca te vei gândi a doua oară aș pune săritura în lungime să se piardă în înălțimile profunde mirosind a parfum neștiut a niciunde, nicicând

îmi spui mi-e dor de lucrurile simple de atingerea genelor în dansul nebănuit și chiar de odihna mâinii la tâmplă nici o amintire nu mai respiră aici tu cu stăruința cu care îți construiești

Dă-mi mâna și nu-ți fie teamă Dacă mâine nu mă va găsi Să desenăm împreună fluturi Să ne visăm din nou copii. Dă-mi mâna și atunci vor veni Fluturii cei albaștri și somnoroși - Doar suntem

suntem condamnați să ne întoarcem aici în închisoarea zămislită pe potriva durerii din mijlocul neputințelor noastre să respirăm în culori să schițăm porți unde există doar moarte să râdem a

într-o dimineață oarecare după alte câteva mii de secunde aerul acid și-a lepădat pielea galbenă timpul dintr-o anumită formă comună își caută timid poeții dispăruți după această călătorie

azi nu mai este timp decât pentru dragoste am pierdut pe drum diapozitivele alb-negru în care te aplecai singur peste marginea nopții și îmi șopteai cu răbadare despre improbabil dar povestea

te simt cât de sigur ești când îmi povestești despre noi două creaturi care călătoresc timid peste orașele îndepărtate prinzându-le în chingi aurii tivite cu aer gesturile mărunte felul în care ții