Ioan Postolache-Doljești

sunt bucuros că v-a furat
pentru o clipă ochii
fătuca-mi în straie modeste
scoasă la joc...

cu mulţumiri pentru atenţie, Ioan.

steaua primită în dar
din vârful pomului imaginar
îmi mângâie blând sărbătorile...

sincere mulţumiri. sărbători fericite! Ioan.

în discursul acestui poem diferit
nu știu de vină o fi primăvara cu asteniile ei
răzbate din el un suspin
ca ochiul închis pictat profilului luat
cu-mprumut din "Le Repos"-ul lui Picasso
și-un dor o speranță
ca irișii puși în găvanele oarbe
în "Țipătul" lui Munch
impresionant tulburător...

rămas pe gânduri, Ioan.

îmi sînteți parte
vă sărut pe suflet
cu buzele fierbinți
de LA MULȚI ANI

Sarcasmul ți-l primesc ca dar
De Moș Crăciun, Tataie.
De vlaga ta mă bucur, așadar:
LA MULȚI ANI să-mi dai bataie.

Zău nu mă supăr că nu fac doi bani
În ochii tăi. Tataie, Țin-te bine
Eu îți urez,ca peste-un pol de ani
Să vezi că sunt la fel de bun ca tine...


(la ureche,să știm doar noi:
nici în somn nu am pretins că sunt epigramist...)
cu stimă,ioan.

să fie CEAȚÃ...

ultimul venit dar ca pe primul primit
eu știu că sunt și la fel ca ei
aș vrea să rup gura târgului cu o metaforă
de pomină dar sufletul vrea doar roua
s-o-mpartă celor dragi de-aceea vă
urez prin atât de uzata dar cea
mai valoroasă și sinceră zicere
LA MULȚI ANI CU SÃNÃTATE,Ioan.

sub tâmplă-am auzit un glas șoptindu-mi
că în economia lui Dumnezeu
celule neuronale-i sunt poeții
și am realizat că Agonia e un gând frumos
celulă de pe talpa lui
cu fața-n țărnă l-am rugat
Doamne ține-Ți și-n anul ce vine
gândul curat iar diriguitorilor
pe lângă sănătate tăria să ne-ndure
hachițele trufiile etcetera etcetera...încă mulți ani.

cu stima și respectul meritate pe deplin,Ioan

Patru? Nu-ți fie de deochi!
Dar dacă eu... cu patru popi...
Te-avertizez: de nu te lași
Ți-o fac și-o fac cu patru ași.

vă invidiez frumoșilor.

mi s-a pus călușu-n zori...

nu gheamă ci cheamă, Ioan.

simțindu-ți sinceritatea trăirii
eu așa te-am citit:

"toamnă din nou
sub soarele care a uitat să răsară
cum luna am uitat-o și eu
în veșminte subțiri
îmbrăcându-mă cu gânduri cu tot

ruptă de tot și de toate
ziua mă gheamă să-mi fac bagajul
pe cel genetic il ignor
mă moștenesc doar pe mine...

încă mi-e frig de toamnele duse
și asta mai rece îmi pare
intrând
pe ușa uitată deschisă..."

e azi stângăcie,nu-i bai,
ai suflet sensibil,de poet,
ziua de mâine poate fi mai frumoasă...

cu simpatie, Ioan.

scris de-un bărbat l-aș fi privit ca o lamentabilă
văicăreală, dar când e scris de-o femeie beculețul roșu
se-aprinde,alert licărind. avarie...
femeia, o sticlă de vin pe jumătate golită,
cu vapoarele viselor de demult pierdute în larg,
uzată-i iubirea, pescaru-i blazat,plecat să vorbească
cu propia-i însingurare, vâslind mărește distanțele
din cuplu.
vinul rămas mai poate susține plăcute beții
dar există riscul casării...
nu-ți fie teamă Dasy, vinul îți e de soi,
cu-ndămânarea cum doar tu o știi, toarnă-l
în paharul cu picior înalt al poeziei
și dăni-l să-l bem. mie, așa rar cum îl dai,
îmi trezește o plăcută stare de euforie
și ziua nu-mi mai pare ternă ci se îmbracă în joc de culori
cum e și cea de azi. îți mulțumesc.

felicitări! Ioan.

pe un petec de hârtie am scris:
e-o agonie blândă-n grădină
goliți de rod tac nucii
tac zarzării și merii perii
cu ochi dorminzi privind
la frunzele în legănare
din colțul meu văd agonia
și mă întreb ca un măceș ce sunt
de ce nimeni mu-mi gustă
din fructele mele roșii?

deschid agonia și văd că tu ai gustat
și că țe-a plăcut.
de-ai ști cât mă bucur...

cu mulțumiri, Ioan.

ca cea a lui Adam în rai,
tâmpla mi-o bagă în valțuri:
de ce tocmai azi am topit ceara de pe dopul sticlei
de vin, din soiul ancestral ghiara găii,
pe care tata a scris cu creionul chimic, înmuiat
în gură, cândva, treizeci a zecea...
aflarea răspunsului poate nu va fi niciodată.
o fi întâmplare, nu știu...
privesc în oglinda vinului negru din pahar.
ciudată-i imaginea reflectată.
cineva mă privește c-un zâmbet ciudat de statuie.
îi dau flit și gândurilor toate, beau, te citesc...
la tv e Cerbul de aur, Brașov. un englez cu veșminte de dalmațian
cântă-n română, "hai, vino mai aproape, oceanul ne desparte..."
și eu nu ințeleg de ce ,verde cum ești,
vrei iarnă să faci dintr-o iubire.
crește, nu știu de ce, o mirare în mine precum un sicomar
ce prinde în rădăcinile lui un templu cambogian,și mă întreb
de ce mă agăț de versurile tale, plictisindu-te cu vorbele mele?
o fi vinul vechi? sau că mi-a plăcut "necunoscutele" "o" ale tale?...

de-am deranjat dă cu flitul tăcerii. ioan.

de la-nceput de lume-i dorul
de a ne dărui cuiva plenar, cu patimă,
să simtă zborul captivul suflet ferecat în carnea ființei.
instinc al perpetuării, căutarea jumătății spre întregire,
iubire necondiționată sau,pur și simplu,sfânta bălăcire
în răscolirea-n carne a episodului murdar crezând că facem
cu asta iubirea și mai pură,sunt atributele omului ca animal.
când cineva îți spune că adevărata dragoste e floarea ce crește în tine
și își deschide petalele într-un zâmbet de liniște interioară,
că acel zâmbet e conștientizat ca fiind de drag că parte
ești a universului întreg și-a lui lumină, cum să nu zici:
uite ,domnule,un adevărat suflet de poet și,
chiar de ești plin de invidie,de dragul adevărului
de ce să nu i-o spui?

cu plăcerea lecturii, Ioan.

fuior.corect caier pentru că bucii sunt
scamele rezultate de la pieptănatul fuiorului.
din fuior rezultă firul de tort pentru îmbrăcăminte,
din buci firul grosier pentru țolul de arie și pentru saci,
aspră și înțepătoare e hoaspa ce o conține...
cu prețuire,Ioan.

am vrea să fie fuiorul din furca ținută în brâu
cu lână de aur,cu inima fus să-l toarcem pentru jârghiuțe
ca la războiul visării pânză să facem pentru cămașa diafană a fericirii,
dar, la naiba,meliță-i viața și ragilă. fuioru-i de buci
și inima-l toarce în fir noduros și plin de pospaie.
cum să te simți fericit în cămașa aspră, oribilă și greoaie?
și zicem, da, ai dreptate, mâine voi face asta și asta
dar mâinele făcându-se azi facem alta și alta pentru că
viața e grămada aia de nisip a clipelor care, se zice,
ascunde pepite. amintirile-s sita ce lasă în și pe noi
doar nisipul să curgă vederii să lase pepitele de care n-am avut parte...
la fiordul din Vejle, stând pe nisip priveam întinsul de ape.
era liniștit. copii,tineri, bătrâni,se bălăceau împreună cu
famifii de rațe sălbatice. un pescăruș fâlfâia pentru un scurt timp pe loc
apoi cu ciocul din apa dintre trupuri lua o hamsie.
era o după-masă cu soare și fiordul părea viața mea de acum la-nserare.
nu mai sunt valuri năbădăioase cu cașaloți și rechini ci cu peștișori
mărunți,garizi și plante slinoase ținând ascunși ace și căluții de mare.
da, viața e-o apă în care te scalzi dar nu-i potopul de valuri ci
picătuile clipelor.ce-i clipa? o sferă cu n uși în care intri și tu
n-ai timp să alegi și pe cea mai aproape-o deschizi și fugi în o alta
mereu și mereu. viața-i o goană nebună.într-un târziu,sau mereu,
ne-ntrebăm dacă ușa pe care-am deschis-o a fost și cea bună și culmea,
mai totdeauna spunem că nu...
în câteva cuvinte puteam să îți spun că aceste gânduri și altele ca și poeziile
tale exprim adevăruri universal valabile și că sufletul de adevărat
poet e la vedere, se simte plenar dar, ca pescărușul acela din Vejle
îmi flutur aripile de cuvinte,în preajma ta simțindu-mă ferit de pericolul
penibilului și-ți mulțumesc că m-ai lăsat să mă infrupt c-o hamsie de suflet...

cu iertăciuni pentru polologhia mea de doi bani,Ioan.