Ioan-Mircea Popovici

Joc secund mi-e libertatea, si mi-e Chipul si Cuvantul/ de aceea-n tot ce este, pun si Marea, trec si vantul/ si din aburul plutirii picatura unui gand/ ma aduna-n punct albastru, clepsidrand, uitand de cant/ si asa, din dorul care se facea ca urca scara/ mai cobor o trepta-n seara ce tresare primavara.../ si in nodurile-suflet las un semn dintr-o uitare/ si pe bornele cararii scriu albastru: Drum spre Mare...

Scrisoarea de care zici aici: \"Căci suntem, spune Sf. Apostol Pavel, „scrisoare a lui Hristos, slujită de noi, scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii ... Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu... Domnul este Duh, și unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor., 3, 3, 6, 17)\" o ridic din iarba intinsa in Copilarie, in Biserica Floriilor. Din fericire, e o citire de viata duhovniceasca in care-mi las urarile, bucuria si multumirile. Nu cred ca-si poate imagina cineva ca ai accepta risipirea acestor insemnari incarcate de Duh... Sunt multe trepte de invatatura crestina in care Duhul Adevarului se impleteste cu Bucuria Tainei in care simt Rastignirea si Invierea. La multi ani! intr-o cantare...

Intre cele doua cercuri, axa radicala din ale carei puncte am aceeasi putere fata de fiecare din ele. Balansul tacerii si-a cantecului precum ratiunea si sentimentul... Intre ele, Poetul.

(Ante-scriptum: Cu notatiile Parintelui Isihie)

Iar găsesc Semne pe Scară. Iar de-acum devine iară a crepuscul dintr-o seară pe o prispă de stupină, de-ntuneric și lumină...
Ghelasie, Ghelasie, pas desculț prin Infinit/ Tu ne-ai dat Icoana Vieții înspre visul nesfârșit/ Și ne-ai dat Tăcerea serii într-un cântec lin de strană/ Și durerea Nemuririi ai lăsat-o-n Port, la Dană/ Ai făcut noduri de suflet și cu mreaja asta fină/ Ai pus gândului căpăstru-n rugăciunea cea mai plină/ Plinul dens, vecin de scară, de fereastră și de Dor/ Curge-n valea fără vină dintr-o apă de Izvor/ Și de clipa cristalină ai atins cheia răbdării/ Și-ai deschis o nouă ușă într-un punct din dunga zării/ Se adună-n mine golul care lasă-n el tăria/ Unui țărm înalt cu stâncă, răstignind toată urgia/ Dintr-o mare de rușine, și cădere și nimicuri/ Pe un inorog, călare, deschizi Calea de tripticuri/ Un triptic e cel cu Plaja și cu Marea care cântă/ Altul e cu Cartierul și cu Clipa cea mai sfântă/ Și pe-o Scară de Lumină bat în turn toaca-n Atunci/ Când în luncă-i herghelia călărită doar de prunci.../ Nu opresc acum cântarea din galopul ei prin azi/ Las la pas murgul ce știe cărăruia printre brazi...

Ponna chiar latră, într-un accent. Gândul se lasă dus, înspre Acum-Absent... S-au adunat tăcerile în Carte. Una Aici, alta-n Nicicând și așa mai departe...

(Post-scritum: Si urarile au ajuns la Alexandru, intru Bucurie, de unde se vede si se stie, de unde cantecul, bataia de toaca, Stupina si Painea lui Ghelasie... Mai multe ecouri intr-o singura vale... mai multe carari intretaie o Cale...)

o casa in flacari. semnul insularului pentru panzele albe din larg... un da, pentru intrebarea de ieri si-un bilet de autobuz in plus. un ecou al tacerii, din cascada durerii. undeva exista rostogolirea pe scara. un varf de ac, o boaba de mustar si-un zar... ai ales amintirea rostogolirii zarului... in dar, un zar rotund... semn ca s-a rostogolit pana la Infinit...

Daca veti reveni, va voi primi cu imagini, paine si vin. Cuvintele voastre ma vor insoti. Multumiri, bucurii si Sarbatorile care vin sa fie cu Tymp curat si briza marina. Va astept diseara la cascada. Fac cinste. Spre dimineata coboram la dig. Casa mea cu iedera de pe Stradela Vantului va este deschisa la orice ora. Ponna latra a bucurie. De ce, cum, cat si cum? Ea stie... si briza marina. Pentru cei dintai: Anni Lorei, Vasile si Stefan, Prietenie, sa fie!

Scriindu-ti, imi aduc aminte de ce vorbeam cu unul din amicii mei persani despre privirea femeii arabe si gleznele sale. Trec asta sub tacere si vin cu complementaritatile jocului din drumul nostru spre cascada... m-as aduna de sub cararea ce taia bolta printr-un drum/ pe care robii canta marea ducand tot Tympul in Acum/ si stelele ce-s puse-n semne sa pretuiasca cantul tau/ le-as pune puntea care leaga adancul unui mare hau/ si gleznei i-as lasa privirea ce inveleste un pacat/ desert si mare e femeia ce face-n tine alt barbat...

Acum ca am revenit ar fi interesant sa-mi arati ce-ai scris despre Asteptarea de la cascada. Ce intalniri au fost aici si nu-ti mai spun, ca-ti aduci tu aminte cascada de ganduri, cat si chipurile care te-au vizitat. Nu mi-ai vorbit niciodata despre drumul tau spre Cascada

te-ai oblovit tare ioana. te-ai impartit, te-ai risipit si te-ai adunat apasand toate deodata. te-ai impartit in gemenele pe langa care trece jacques, care vede tot, stie tot. intre tine si ele, personajele, nimicul care acopera totul altfel. te-ai zidit si aici, in inchisul acesta de caramizi, malurile separarilor capetelor de trupuri tin apa in care tu te dezgolesti si te scalzi in aceeasi apa cu el... \"mă zbat mă înzidesc simt
printr-o crăpătură o strălucire în vreme ce un bloc foarte mare de cărămidă acoperă tot universul îmi repet că nu mi-e frică nu mi-e\". Aici m-am gandit ca \"nu mi-e\" se deschide spre un univers bland daca in loc de asteptata frica pui orice altceva... sete, foame ori ce vrei tu. efectul repetarii \"nu mi-e frica, nu mi-e\" la tine itereaza intr-o contractie spre lumea cu scaune mici spre care merge Jaques. numai ca in loc sa te cred ca nu ti-e frica, imi sugerezi contrariul. \"așa m. înnodîndu-mi părul în jurul gîtului strîngînd din ce în ce mai tare pînă se face întuneric\". daca-mi raspunzi: \"multumesc ca ma citesti, Iann\", ma impusc. Te citesc si trebuie sa te citesc bine ca sa poti sa ma citesti si tu bine. De paralele am saturatie. Inodandu-mi gandurile

tu sti sa citesti intr-o ninsoare de floare de cires, intr-o briza si intr-un zbor de pescarus. in casa cu iedera? (o caut din priviri, nu din ochi...) s-au ratacit, ori au trecut multe. cafeaua rasaritului cu aroma noptilor neterminate a ramas...

ti-as mai lasa din semne si noduri si tarii, dar Tympul nu-i desparte decat pe mortii vii... tu ai in pana vietii un vis de pescarus, eu, pestele in ploaie, cararea cu urcus... si in desertul pacii si-n linistea de seara, luam doar pipa pacii si ne plimbam prin iara... aici, intre aduceri si in povesti de-acum, ne prinde dimineata in curtea cu-n alun... Acum, Atunci si Iara, fac cerc de primavara. eu vin cu seminte de mac salbatec, tu aduci cavalcada desertului si-a esentelor. eram intr-o zi intr-un labirint cu carti si harti, in cautarea unei insemnari mai vechi de pe primele pagini. Nici n-am bagat de seama cand s-a apropiat de mine o doamna frumoasa. Mi-a zambit complicitar si fara sa-mi spuna nimic mi-a intins o cutiuta pictata, de tinichea, un zar de lemn si o sticluta cu...

in ce-ti spun, unui cititor strain i-ar parea ca nu se leaga de perlele tale... ai aici o scara pe care-s semnele tale de carte... gasesti invelita formula de lauda...

s-au adunat tacerile in soapte sa-ti cante din ingenuu alb din noapte sa-ti dea sarutul copt in biruinte din visul ce-l traiesti intre credinte... durerea izbaviri-i stransa-n nod lasata-n punctul zero dintr-un cod... calare se trezi-n desert arabul, cu pestele, cu luna si cu crabul... chiar am trecut si te-am vazut in alb... cu prietenii si visele ce in tacere ard... tu esti precum mai ieri zicea Abdul, Kayyamm intr-o magie foarte coole... ma ierti, sunt intr-un loc cu porti si scari, cu pestele in ploaie si rabdari... mai rabd o piramida si-un desert, revin iar in cetate, cand pot sa vad, sa iert. acum sunt in uitarea unui vis, un nod de Tymp din floarea de cais. as vrea sa-ti daruiesc universala cheie sufland intr-un cuvant prin frunza de costreie si dintr-un simplu pas sa schimb spre Infinit, corala bucuriei... apa trece, cascada ramane... ma cutremura povestea asta...

Ai o poezie cu reflectii crestine. Matura, stabila, sobra, adevarata. O surpriza si-o certitudine. Subtilitatile vin in Tymp. Mai elimini cate ceva si pastrezi esentele: \"Triunghiul cu ochiul divin...ne transformă în oameni\"...\" Femeia...Cea mai mare victorie a ei e să aducă ultimul rechin în stare de levitație...\"

n-am intalnit o metafora mai rotunda despre sacru, (cu cele doua parti ale sale) ca si constructia asta a ta cu fluturele, ochii, paianjenul si ochelarii. Fara exagerari, genial, axial, bestial, tare de tot, ca un ultraprodus universal de spatii complete. Ma surprinde doar lipsa comentariilor. Cum sa nu vezi chestia asta de o mie de stele?! In turnul meu de scoici, am trei scoici de aur. Una este sparta, si are sculptate noua medalioane legate de Nastere, Rastignire si Inaltare si nu pot renunta la ea (ti-o voi trimite intr-un jpg daca dau de adresa ta). Astept sa vad cine da cele 7 stele...

Un portret ca un poem creionat cu nerv si verva. Cu apasari de accente si cu mici interventii de estomparea hasurilor. O lume intr-un singur portret de fotograf. Povestea ta prinde contur cand o lasi libera. Ea se desprinde de tine si-o ia inaintea evenimentelor de care-ti aduci aminte... \"Timpul tău curgea nedeslușit și luminos ca o lungă vacanță de vară. Nimic nu putea să te scoată din starea ta de grație lipsită de responsabilități, nici chiar școala...Erai bun. Atât de bun încât simplul gest de ridicare în bancă inocula clasei o tăcere mormântală...Și erai liber. Nimic nu perturba această liniște...Singurele lucruri de care te loveai uneori erau zidurile și gardurile. Impregnate cu memoria trecătorilor sau a locatarilor. O țesătură de senzații atât de deasă încât te prindeai în ea ca într-o pânză de păianjen...\"

din bucatile tale dense, cuvinte-n pulsatii pietrificate iau si arunc pe suprafata apei doar doua-trei, mari si late... sa faca pesti si-o curba de povesti in jumatati inegale...
\"caut cu degetele dovada că nu tac, gâlmele din sânge nu se văd...doar degetele se prefac într-o mișcare insesizabilă... să nu crezi că fac minuni. sunt doar un semn în care strâng prea multă energie... doar bem ceai, turnăm ceai în noi
alcool și cuvinte...\"

si astfel mai facusi un pas, prin Infinitul ce-a ramas, pe tarm, in cer si in nimic, te insoteste un pitic care isi tine-n varf de ac un univers in ochi de rac, ori daca zici ca-i ochi de drac eu stiu la teatru un dulap ce are-n el mai multe usi din mostenirea cu matusi... Alberto, astazi, pe scara cu noduri de Tymp am dat de-un calendar in care cineva vorbeste despre fericiri... spune si tu cum se lovira in decor dulapurile noastre... pe policioara din fata ferestrei deschise spre far, o tabla de sah, o rogojina si multe, foarte multe zaruri... vorba ta, Alberto: \"În fiecare dimineață
Mă trezesc cu o senzație...\"

Acelasi Iann, prietenul...

frumos este ca tu te lasi citita (vorba ta, de la un capat la altul) si tocmai de aceea te citesc ca un celcare. sunt multi de celcare. fiecare un celcarealtceva. acest al tau este un celcare pretuieste lacrimile si le ia drept perle din care face un sirag de margele, altul le face sirag de matanii, altul le crede din apa de ploaie. tu dansezi si desenezi si asta inseamna ca-n tine este si cantecul. \"i\"-ul acela de la inceput, care ti-a dat numele ioanei si te-a botezat este si \"i\"-ul unitatii imaginare care se rostogoleste prin si intre... ma opresc la frunza cu roua pe ea... celcarezice-mi spunea de mult ca a stat de vorba cu o frunza...

o bila se rostogolea pe scara. rostogolirea si loviturile ei au ceva muzical. apoi ai aparut tu prin fata luminatorului. dansai cu manechinul din lemn de gutui. ii sopteai ceva, a poezie: \"o rază mi-a tăiat gândul în două. cine s-ar tăia de bunăvoie în strigătul meu. cine? am încercat să nu mă opresc. am ascultat un timp până ce el s-a transformat în ploaie. inventăm mii de începuturi. labirintul ne lasă libertatea de a nu-l vedea până la capăt\"...

alice, doar tu ai cunoscut casa de pe plaja... doar pentru tine, luminile de la far au linistea si zbuciumul marii
\"mă scria
răsucindu-mă
în patimă
arcuită\"