Ioan Iulius Muraru

nu suntem chiar atât de importanți de capitali încât să putem lua în serios sentimentul iminenței sfârșitului lumii un lux care dealtfel încearcă pe oricine călătorește crezând cu aceeași tărie

sunt propriul meu idol chiar dacă mă contemplu mereu dinafară și trăim în intimitate într-o relativă intimitate doar câtă vreme mi se pare că locuim instantaneu același spațiu pentru că mai

... expulzat din nou dintr-o lume în care oricum nu se poate trăi tocmai din cauza acestui coșmar aproape inconștient- revenirea la realitate constatând că nu s-a întâmplat nimic între

lutu s-a arătat către seară la spartul târgului tocmai când ungurul acela falnic dela cuptorul de fier căruia i se dusese vestea de mare și de tare ce era făcea tot felul de comedii cu un sac plin cu

anotimpul acesta cu zilele și cu nopțile lui tot mai flămânde mai nesătule cu ființele lui care par că s-ar naște tot mai în pripă tot mai înainte de vreme... ajungi fără să vrei la

a fost unu\' până la urmă care n-a vrut să se teamă de țăpișu\' ăsta- așa doar pe jumătate cum se afla la acea vreme unu\' traian pe care lumea și-l aduce aminte mai degrabă după poreclă: îi

mai întâi dă ocol marcându-ți orizontul ca să ajungă la dependințe nu se știe când de unde până la a constata că îți rămâne tot mai puțin loc pentru reziduurile zilnice de care nu este scutit

așa cum stătea în sicriu mai puțin și aiurea parcă- la ce fusese el evident marcat de descompunere părea tocmai ceea ce a mai rămas dintr-o astfel de mașinărie peste care a

de fiecare dată îți revii- din necesitate ca să țâșnești într-un alt salt fără de alegere mortal- chiar dacă nu odată travestit în personajul acela burlesc care știe de fapt cum se vor sfârși

de speriat ce s-au mai făcut fructele anu\' ăsta ca-ntr-un dezmăț gratuit ori ca-ntr-o urmare a unui crez fatal când nu mai are cine să se închine cui putându-se părea că ritul s-a dat cu

măgurile astea sunt niște fânețe de-ale noastre din bătrâni- care fac fânul acela ca mătasea căruia i se zice de oi- părând că ar sta călare sub niște ceruri largi pe pădurile

orașul își suportă încă o dată coșmarul de unde răzbate ca un geamăt prelung urletul motoarelor crucificate în ascuns doar pentru faptul că nu pot să se erijeze în a fi garanțiile absolutului

mai bine viu decât mort- susține el cu totul în necunoștință de cauză numărându-se oricum printre acei urmași ai păsării măiestre al căror duh va moșteni pământul atâta vreme cât li se va da o

de ce să întoarceți privirea uitați-vă cum am ajuns și nu neapărat de-o vreme cât cu vremea chiar dacă nu se trage dela ani chiar dacă se trage de la risipirea aceea incontrolabilă care face ca

dacă voi reuși să ajung până acolo unde gestul mâinii mele se desparte de propria mână unde ochii se despart de privire unde între inimă și propriile ei bătăi există niște delimitări

dacă întreabă careva spuneți-i că nu mai sunt c-am murit- să se ducă vestea vreau să arunc o privire la ce se întâmplă după

țărușul acesta care trece prin chiar buricul cubului de aer este până la urmă spațiul meu vital care se vrea pesemne a fi un fel de axă ar trebui să se vadă de departe din cel puțin patru

cât despre bunicul atunci când nu făcea biciclete de lemn butuci de roți de care obezi restul piese de șah ferestre și uși dușumele atunci când nu punea dinamul ăla să se învârtească purtat de

era țărancă avea un aer de luptător încercat cu viața în rest ochi albaștri-limpezi de copil și trăsături care nu voiau să îmbătrânească pe câmp doar înfățișarea și straiele o făceau să