Poezie

bunica mea

1 min lectură·21 martie 2011

Mediu

era țărancă

avea un aer de luptător încercat cu viața

în rest

ochi albaștri-limpezi de copil

și trăsături care nu voiau să îmbătrânească

pe câmp

doar înfățișarea și straiele

o făceau să nu pară a fi

unul din acei vajnici plugari

care în fiecare primăvară

purtau planeta prin univers

înfiptă în brăzdarul plugului lor

cu încăpățânarea și îndârjirea aceea

care nu acceptă înfrângere

care te face să te gândești la Dumnezeu

într-o lume în care bucătarii

erau cel mult caricaturile bărbaților adevărați

bunica afișând firesc modestia aceea

străină de orice pretenții

făcea mâncăruri nemaipomenite

al căror secret

se pare că l-a luat cu sine

într-un inexplicabil exces de egoism

ea cea mai mult decât generoasă

atunci când se nimerea să plângă mai ales

devenea exasperant de bunică

de neajutorată de fragilă

ca o păpușă care s-ar fi stricat din senin

iar noi nepoții

ne trezeam plângând împreună cu ea

pentru că am fi vrut din tot sufletul să o ocrotim

și nu cunoșteam cum s-ar putea face una ca asta

002.716

Ioan Iulius Muraru. “bunica mea.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ioan-iulius-muraru/poezie/13975303/bunica-mea

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.