Poezii

Ar vrea să ningă dar nu reușește râd până și hogeagurile de atâta neputință în decorul ăsta absolut nepotrivit oricărui lucru oricărei ființe până și viețuitoarele pământului se simt oarecum

Mult prea tristeți cu năzuințe încă zugrăvite alb în pomul de crăciun numai pentru că s-a stricat calendarul coșmarul cu sfidarea de un gri impertinent a ploii curgând lălâu prin

mai fără sens de-atâta nu se poate de parcă totul stă s-adoarmă ca-n brațele unei balade de la nord ca-n legănarea unei nebuloase saga acum când chiar nimic nu se întâmplă și pare-a nu mai fi

ce contează dacă se spune: ”individul acesta este deștept este bogat este deplin” ori dimpotrivă dacă ești catalogat ca fiind cel mai nefericit dintre oameni când cunoaștem că totul

hălăduiesc tot felul de lighioane prin niște păduri care mai există cel mult în lemnul patului în care călătoresc uneori noaptea se aud pietrele temeliei susurând nostalgii

pasul care contează este următorul iar dacă după aceea rămâi la părerea inițială înseamnă că ai câștigat cel puțin deocamdată nu te uita în urmă decât dacă vrei să renunți altfel riști

câinele e canceros-are gâlme ceva ce de astă dată ține de bătrânețea câinilor- cică stă ca pierdut într-o ultimă și ermetică introspectivă din care nu mai vrea să știe cum se iese- asta

plouă în plină iarnă ca într-o subminare a perfecțiunii zăpezii în seara tulbure și indecisă în care te regăsești încolțit ca de o haită de o impersonală disperare simți de parcă undeva

așa nu facem decât să-l ținem pe dumnezeu în închisoare în vreme ce în rătăcirea noastră ne declarăm prinșii lui veți vedea altfel ne vor vorbi celelalte altfel ne vor privi până și

nu mai contează chiar nimic altceva nu mai contează ninge și în credința mea despre care refuz să cred că ar fi o rătăcire mă simt ca un dumnezeu născocit de zăpada însăși în

toamna vine de undeva dinăuntru totul este ca un fel de oglindă în care tu nu te vezi defel dacă nu ești îndestul de atent cu acest relativ de prezent dintre gură și bot căruia-i aparții în

mi-e dor dintr-odată de tata și încep să îl caut în oasele mele altundeva unde mi-e dor dintr-odată de tata și în ascunzișurile oaselor mele îl caut unde altundeva ale mele-ale tale- un

nu prea există locul să ne plângem de vremea asta care ne-a-nghițit suntem de fapt ratații unui mit din care ca o piază ne răsfrângem ne-am rătăcit în niște interstiții ca-ntr-un ceva din

domnilor a venit momentul să dăm cu banul să alegem dacă e ceva de ales vin ninsorile parcă și pentru la anul și e cazul să culegem ceea ce-i de cules merităm să vedem cum se deapănă

lucrurile sunt mereu ca de sare ori ca de ceară chipurile nu înseamnă niciodată ceea ce par totul e sincer doar atunci când te înșeală totul e dat cu păcură ori cu var de-acum anostul

...decât foarte rar opțiunea necredinței ușa la care se feresc să bată disperații aflată la îndemâna acelor atât de puțini care au tăria de a se dezice inclusiv de sine viscolește cu

chiul se iau cu pietre ăia de jandarmi urlându-și oful și blestemele de moarte doar cei vizați ascultă nevăzuți și calmi cu gândurile în cu totul altă parte același

I nu am știut să îl așez pe raft nici de această dată mi se pare trăind impresia că e ceva ce dă să-mi scape de unde m-am ales cu-n caft din câte știu de la o doamnă nu la

... restul începe de acolo unde ai putea spune fără șovăire:Eu! așa cum zis-a careva că și-ar putea permite poate shakespeare și fără îndoială dumnezeu

sunt deci dușmanul meu de moarte sunt ceea ce n-ar trebui să fiu măcar cealaltă jumătate- din câte nu am cum să știu plouă c-un sânge cenușiu ca-n bătătura unui zeu sedus de moarte peste-un

cu inerția asta care te omoară în care mi s-a părut că ar fi putut să fie mai ales după desigur însăși nevăzuta chintesență a existenței de ce nu care te face să simți cum te scurgi cum te

o dimineață care doarme încă sub burta șoarecelui ăsta uriaș care ne clocește e trecut de jumătatea lunii și ăștia cu pensiile nu se gândesc să apară care pare să nu aibă nimic în comun cu

senzația aceasta de rai imperfect mă gândesc că sigur nu vor ajunge lemnele până în primăvară proprie unor ființe nu neapărat raționale au fost minus unsprezece grade în zori cu sufletul mereu

a nins o zăpadă într-adevăr de iarnă chiar dacă noi cei care am trăit și altceva nu putem crede încă mai ales de la prima încercare stângace ca toate începuturile în care frigul se