institutio

De ce poezie și nu o bucată de proză? Nu spun că abordarea universului rural plus natură nu s-ar preta în poezie. Dimpotrivă. Doar că e nevoie de multă măiestrie pentru a nu spune chestii plate, fade, care s-au mai spus de zeci de ori până acum. Și mai ales de concizie. Că slavă cerului, de scrieri bucolice și prolixe nu duce lipsă literatura noastră.

Deși e binevenită o poezie care să fie situată în exteriorul sferei urbane , cred că e o zonă destul de riscantă la ora actuală.
Și pentru că tot se marșează pe descriptiv în text, ar putea foarte bine să fie și așa:
(eu știu, poate ca fragment care să aibă și o continuare, să se închege în ceva mai consistent)


Măgurile astea sunt niște fânețe de-ale noastre din bătrâni care fac fânul acela ca mătasea - i se zice de oi - părând că se prăvălesc peste valea poienii ca o grozavă cădere de ape
sub niște ceruri largi.

Se duc până-n pustietățile muntelui la tăul de la zănoaga boului, la frunți și la zmăoaica și aproape că se pierd în lărgământul acestuia. O treabă care amintește de niște vremuri când prin părțile locului oile erau mai multe decât oamenii și era mai bine -zic unii.

Însă este țăpișul ăsta până să ajungi. O parte din cărarea dintre fagi unde spinarea dosului iese la vedere așa cum este ea, numai stâncă. Un loc ca păretele - cum ziceau cu un anume respect cei ale căror picioare și inimi și minți îl înfruntau în fiecare vară după sfântu\' ilie și după târgu\' de la găina când se urca la măguri pentru coasă.

Ar fi fost de ales ce este drept, pe la râpa roșie - de pildă. Locuri mai domoale, mai aproape de putințele orișicui. Oamenii apucaseră însă din vremuri și a te feri era un semn cât se poate de limpede despre cum stau cu adevărat lucrurile. Gata! ziceau rânjind
mai ales cei care simțeau că sunt ei înșiși pe-aproape.

De-acuma să se-mpace cu baba și cu nurorile, să dea feciorilor ce-i de dat, să iasă mai din des naintea popii și să treacă pe la ăla care ia măsurile pentru...hmm. Ca să nu-l ia treaba chiar pe nepregătite...

Cât despre țânci, cu ăștia nu era cine știe ce întristare, au să poată la anu\' ori după, nu-i nici un fel de grabă - ziceau cu îngăduință și cu o anume invidie în glas aceiași gospodari.

Aici mà fraților, s-a pomenit vorbind într-o vreme unu\' drulea de pe valea cu schitu\' ținut de înțeleptul satelor ăstora până departe - țăpișu\' ăsta...hă...aici se sfârșește începutu\' și începe sfârșitu\' carevasăzică.

Pentru că la măguri nu poate fi nicicum altfel dacă-i de când se pomenește, dacă de-acolo ne tragem după cum a rămas vorba din vechime.