o dimineață care doarme încă
sub burta șoarecelui ăsta uriaș
care ne clocește
e trecut de jumătatea lunii
și ăștia cu pensiile nu se gândesc să apară
care pare să nu aibă nimic în comun
cu
senzația aceasta de rai imperfect
mă gândesc că sigur nu vor ajunge lemnele
până în primăvară
proprie unor ființe nu neapărat raționale
au fost minus unsprezece grade în zori
cu sufletul mereu
a nins
o zăpadă într-adevăr de iarnă
chiar dacă noi
cei care am trăit și altceva
nu putem crede încă
mai ales de la prima încercare
stângace ca toate începuturile
în care frigul se
noaptea-i de fier
seamănă cu o locomotivă
bătută în ținte înșelătoare
care suferă de astm
care urcă până dincolo de sine
un munte propriu
de unde se prăvălește apoi
ca într-un exercițiu
eroul zilei dă ”cu geniu” într-o minge
ca s-o trimită uneori aiurea
eroul zilei e o fiară
care de-abia a părăsit pădurea
eroul zilei stă în mușchii
care îi copleșesc gândirea
eroul zilei
nu văd de ce ne-am plânge
de această mediocritate absolută
pe care am inventat-o noi înșine
comparându-ne cu noi înșine
acolo
ce-ar putea să mai fie
dincolo de iubire
dincolo de
Acea celebră întrebare a lui Villon pare să fi trăit experiența sfintei cruci,îmbucătățită fiind în atâtea părți de-a lungul vremii încât o eventuală reunificare a acestora ar face începutul cu totul
iată cum se resimte sub talpă
știuta pulbere a uliței
un fel de aur fin stins cu lumină
doar până la plăcut-fierbinte
care induce pas de pas
în legătura asta cu pământul
impresia că te invită
tipu ăsta îl vinde pă tac-su
care cândva a vândut-o pă mă-sa și pă mumă-sa
a moștenit o mătușă care se oua lovele
dă atotștiutoare ce era-
dă unde viloanțele dă unde mersanele
dă unde
numărătoarea inversă a început demult
fie și că este vorba de noi înșine
lumea nu face decât să se repete la infinit
ori poate că nu tocmai
consumându-ne deavalma
cu tot ceea ce are la
mă reprezint scriu
în direct în grabă
ca unul căruia nu-i pasă că umblă nud
într-o lume căreia i-a plăcut dintotdeauna
să se ascundă
chiar dacă știe că este departe
de a fi atât de curat
de
este ceva să-ți placă pieptul de curcan
ciorba de burtă
mămăliga
este ceva să-ți placă răsuflarea nopții
vacanțele
zilele oarecare
și mai ales sărbătorile de iarnă
este ceva să-ți
nu-mi faceți favoruri
nu îmi întindeți astfel de capcane
fără încrâncenare
nu se poate ajunge nicăieri
înjurați-mă
contestați-mă mai degrabă
dacă vreți să fiu eu însumi până la
treceau pe deasupra chiar peste
popoare
prea prinși cu ale lor ca să mă vadă
să înțeleagă cât de mult mă doare
această nepăsare ca de mascaradă
această în ce mă privește eroare
când au
ca o haină purtată
până aproape de dezintegrare
aruncată la întâmplare
peste mușuroaiele dealurilor dimprejur
cadavrul verii
mumificat dintr-o stranie prevedere
cândva când încă mai era
sunt prădătorul suprem
cel ce se devorează pe sine-
zisu-mi-am
înainte de a fi în stare să înțeleg
sacrificiul zăpezii
temperatura asta nefirească
anume
care pare că s-ar hrăni cu trupul
nu se pune problema
ne ducem noi la ei în sfânta sfintelor
îi scoatem din sâhlele alea
îi hăituim și apoi...
nu este altceva
decât un tunet denaturat
pădurea se înfiorează de
aruncă nenorociții cu pietre într-un biet sinucigaș
care moare zilnic spre a face plăcere unui diavol
ce i se pare de-a dreptul uman
din care cauză îi zice uneori frate
au bărbi de toate
să ies din gândul acesta
despre care nu știu nimic
cu tot frigul
cu toată zăpada fleșcăită
care se ține cu încăpățânare de lopată
de pomi și de case
de parcă ar respinge din
ar fi bine ca ceilalți să mă considere a fi
ceva mai mult decât cred eu însumi
ar fi minunat ca ceilalți să creadă că exist
undeva într-o categorie superioară celei în care
oricum nu mă regăsesc
ca un giulgiu fără de sfârșit
formidabil
s-a ridicat luminoasă amiaza:
iată
mortul a înviat scena-i pustie
dincolo nu-i nimic de văzut
și o altă iluzie muribundă
se adaugă adevărului
iată
nu mă mai încap hainele
nici măcar cele cu care m-am născut
sunt un fel de fluture care
tot învățând să zboare
s-a risipit în seară
sunt cât toate stelele la un loc de-acum
și la fel de
nopțile acestea
ca niște labirinturi
din care ți se pare
că nu se mai poate ieși
cârtițele îndoielilor
săpând peste tot
tuneluri orbitoare
care nu duc nicăieri
de unde
nu te alegi până
ca deobicei
nu se întrevede nimic la celălalt capăt
de dincolo de aceeași părere
de sâhlele elucubrațiilor ei
de bunul simț cu care își recunoaște uneori
limitele putinței
jocul acesta de-a