Ioan Iulius Muraru

o dimineață care doarme încă sub burta șoarecelui ăsta uriaș care ne clocește e trecut de jumătatea lunii și ăștia cu pensiile nu se gândesc să apară care pare să nu aibă nimic în comun cu

senzația aceasta de rai imperfect mă gândesc că sigur nu vor ajunge lemnele până în primăvară proprie unor ființe nu neapărat raționale au fost minus unsprezece grade în zori cu sufletul mereu

a nins o zăpadă într-adevăr de iarnă chiar dacă noi cei care am trăit și altceva nu putem crede încă mai ales de la prima încercare stângace ca toate începuturile în care frigul se

noaptea-i de fier seamănă cu o locomotivă bătută în ținte înșelătoare care suferă de astm care urcă până dincolo de sine un munte propriu de unde se prăvălește apoi ca într-un exercițiu

nu văd de ce ne-am plânge de această mediocritate absolută pe care am inventat-o noi înșine comparându-ne cu noi înșine acolo ce-ar putea să mai fie dincolo de iubire dincolo de

iată cum se resimte sub talpă știuta pulbere a uliței un fel de aur fin stins cu lumină doar până la plăcut-fierbinte care induce pas de pas în legătura asta cu pământul impresia că te invită

tipu ăsta îl vinde pă tac-su care cândva a vândut-o pă mă-sa și pă mumă-sa a moștenit o mătușă care se oua lovele dă atotștiutoare ce era- dă unde viloanțele dă unde mersanele dă unde

numărătoarea inversă a început demult fie și că este vorba de noi înșine lumea nu face decât să se repete la infinit ori poate că nu tocmai consumându-ne deavalma cu tot ceea ce are la

mă reprezint scriu în direct în grabă ca unul căruia nu-i pasă că umblă nud într-o lume căreia i-a plăcut dintotdeauna să se ascundă chiar dacă știe că este departe de a fi atât de curat de

este ceva să-ți placă pieptul de curcan ciorba de burtă mămăliga este ceva să-ți placă răsuflarea nopții vacanțele zilele oarecare și mai ales sărbătorile de iarnă este ceva să-ți

nu-mi faceți favoruri nu îmi întindeți astfel de capcane fără încrâncenare nu se poate ajunge nicăieri înjurați-mă contestați-mă mai degrabă dacă vreți să fiu eu însumi până la

treceau pe deasupra chiar peste popoare prea prinși cu ale lor ca să mă vadă să înțeleagă cât de mult mă doare această nepăsare ca de mascaradă această în ce mă privește eroare când au

ca o haină purtată până aproape de dezintegrare aruncată la întâmplare peste mușuroaiele dealurilor dimprejur cadavrul verii mumificat dintr-o stranie prevedere cândva când încă mai era

nu se pune problema ne ducem noi la ei în sfânta sfintelor îi scoatem din sâhlele alea îi hăituim și apoi... nu este altceva decât un tunet denaturat pădurea se înfiorează de

aruncă nenorociții cu pietre într-un biet sinucigaș care moare zilnic spre a face plăcere unui diavol ce i se pare de-a dreptul uman din care cauză îi zice uneori frate au bărbi de toate

să ies din gândul acesta despre care nu știu nimic cu tot frigul cu toată zăpada fleșcăită care se ține cu încăpățânare de lopată de pomi și de case de parcă ar respinge din

ar fi bine ca ceilalți să mă considere a fi ceva mai mult decât cred eu însumi ar fi minunat ca ceilalți să creadă că exist undeva într-o categorie superioară celei în care oricum nu mă regăsesc

ca un giulgiu fără de sfârșit formidabil s-a ridicat luminoasă amiaza: iată mortul a înviat scena-i pustie dincolo nu-i nimic de văzut și o altă iluzie muribundă se adaugă adevărului iată

nu mă mai încap hainele nici măcar cele cu care m-am născut sunt un fel de fluture care tot învățând să zboare s-a risipit în seară sunt cât toate stelele la un loc de-acum și la fel de

ca deobicei nu se întrevede nimic la celălalt capăt de dincolo de aceeași părere de sâhlele elucubrațiilor ei de bunul simț cu care își recunoaște uneori limitele putinței jocul acesta de-a