ioan albu

cât mi-aș dori să mă-nnoiesc în ochii mei și cât să plec aș vrea din mine însumi ca într-un lent înot fără de țintă când simți că tărmul l-ai lăsat departe și cât aș vrea ca eu să fiu un

azi noapte am iubit o prostituată minoră, oachesă și afectată era dezgustătoare ca viața - încă era departe dimineața nu era nimeni în gang, toți dormeau ochiuri mici de apă clipoceau și de

Gozu-Gozu scoase katana ramură de pin și decupă un semicerc fumegând în carcasa de zirconiu a lui Kentaroo bei? nu el lovi cu tunul său neutrinic mov și pulveriză dealul ne

de cracă rece și murdară stă mortul spânzurat c-o sfoară și-i vânăt mortul și urât când se bălăngăne în vânt dar dinspre sud apare-n taină în pielea goală, fără haină un cerșetor urât și

zice mi s-a uscat planta cum așa, zic, bă ești nebun? nu, mi s-a uscat i-ai pus lapte? pus bec de 60? de 60 ȘI ATUNCI CUM DRACU S-A USCAT? zice de invidie că alea de afară sunt în

acest eu îmbrăcat în carne din care eu mă mir de acest corp îndărătnic simt un ger mortal îmbolnăvit de-această iarnă de stepă simt în suflet un frig mortal și această pâine și această apă

Aud glasul somonului, mă ia la mișto Ești un tânăr cam vested, cu mutra maro Precum turcul cu undița El e cu fundița Are gene din pene și lacrimi de lene Aud glasul somonului, de sub perna de

„Dacă ochiul tìu dreptŭ te zmintéște pre tine, scoate’l” 1. zis-a smintitul în inema sa așa faceț? nu mă voi opri până ce nu îmi voi răsbuna pre voi pentru că totuși fu aruncat unde e

la doi câini erau într-adevăr doi câini cât china care păreau trofee de vânătoare blănuri întinse pe jos când se jucau dărâmau mesele vărsau berile te făceau din om neom erau și minori care

Câtă indignare pe dl Mihai Tociu în fața articolului dlui Vasile Ionescu! Pasă-mi-te, dl Ionescu a îndrăznit să susțină că Eminescu n-a avut sentimente antițigănești și să speculeze un pic despre

cică un broscoi de baltă cu o voce foarte naltă glăsuia ades prin papuri încordându-se din prapuri cum că-i plin de izme crețe pe sub poduri și podețe și-unde dai, un\' te sucești tot de izme

pe strada azilului sunt copaci prăfoși cu frunze zburlite pe crăcile reci și lampadare înfipte-n poteci pentru oamenii zdrențuiți și bărboși pe strada azilului nu-i nici un birt numai un

Nu mai era aer, doar ceață Pe strada burată de dimineață Când mi-am lepădat ultima piele Pe dalele umede, paralele Nici pe departe nu era cum te-ai teme Adică o destrăbălare leneșă,

începusem bine de tot, vedeam până în profunzimea misterelor îmi croiam pârtie printre ezitările altora descriam totul cu tact, fără grabă mă munceau elanuri creatoare pe care le satisfăceam

[Acest poem aparține poetului clasic Panait Căpățână, de care mai puteți citi pe pagina mea și Mistrțul cu colți cariați. Panait Căpățână este un poet \"golan de port\" carele pre mulți îi băga în

profunzimile amorului în cartier precum licuricii scântei galbine tras garaje apartamente oameni răspândiți peste tot oameni asistând am găsit o pisică în scara blocului cu barbișon negru de

în carcasa asta de carne și umori în întunericul coastelor, suflete, ai să mori stins în carnea mea, cadavru cu vise supurând din răni mortale deschise trupule, prietene, frate viața ta mă

într-o zi bătrânul mort se ridică de pe bălegar din groapa lui de troglodit noi eram tot acolo nu-l mai admiram trecusem de mult de vremea emoțiilor formatoare acum doar ne răsfățam reciproc

bucăți de cartier plutind în suspensie o fereastră un câine o dacie veche o iasomie sub balcon și atâtea alte fragmente de puzzle nici un sens nici o resursă pentru poezie o rătăcire

arena-i plină-n vânătul amurg de vene-n care lacrimile curg amestecate-n limfă și în sânge și gâlgâind din șapte răni adânce pilaștri grei și sumbre colonete proptesc ogive nalte, desuete și

țin minte ca azi când alergai pe podul grozăvești când alergam după tine pe linia de tramvai mi-a trecut prin cap să mă arunc în dâmbovița atunci m-ai salvat de la moarte pentru că dacă nu mă