Ileana Popescu Bâldea

Pe stradă merg, cu sufletul de mână. Râd pomii pocnind de pimăvară. Îmi prind de gând o lacrimă de soare și-adorm pe fluturi ca odinioară. Alerg pe cer cu aripi dinspre mine. Mă prind

Știu unde voi ajunge… și nu-mi pasă și nu te-ntreb cu ce-am greșit pe lume eu sunt furnică…tu ești elefantul ce calcă apăsat de zarea n-are nume ia ochii mei cu împrumut de-o

Mi-e dor… frunzele țipă, miezul verii e plâns Mi-e dor… peste crizanteme e iarnă, eu te caut, încă, în palmă Botează fulgii clipe obosite… Poate afli răspunsul de la

Mă pierd în fața ta, bătrâne ulm – tu taci, vorbesc cu vântul tău de prin poteci – te-nclini, te-ating pe scoarța ta ridată-n timp – tresari, privesc prin golul

Lipește-ți tâmpla de cuvintele mele! Ai să-nțelegi că pulsul meu e o greșeală… Eu sunt o lacrimă! Tu, o iluzie necesară în căderea ramificată la infinit…

Acolo, după frunză, locuiesc îngerii mei. Uneori coboară, îmi ating umărul și, învăluiți în abur, îmi pun viața sub aripă: „ Nu irosi timpul, urând! Continuă-ți drumul! ”- îmi

Te duci învăluită-n frunze Ca un vârtej din vânt de cer, Plutești îngălbenită-n stele Clipind din gene a mister. Pășești desculță-n stropi de rouă, Urma se-mbracă în nimic, Þi-alunecă pe

Doar stânca a rămas din țărmul tău și spuma pe coama valului de mâine și liniștea topită în adânc cu murmurul înmărmurit în tine doar zbuciumul și carul de pe cer ( croit în stele de

Tot mai des agățate de crengile tale cuvinte și imagini lipite de frunze albastre și vechi se-nclină copacul din mine de fluturi și îngerii-mi zboară pe la urechi tot mai des prăbușite

Tu ești o stea, nu vreau s-ajung la tine, te-nclini a depărtare când nopțile-mi sunt lungi, te chem și uit și-apoi visezi cu mine pe-o frunză de mesteacăn cum norul să-l alungi Tu ești o stea

Chiar dacă priviri ne-alunecă pe gând Secunde prăfuite de tristeți Iar orele coboară dintr-un ceasornic blând Și dau un început neînceputei vieți, Chiar dacă toamna se-mbată în

Mai erau litere care se puteau culca unele lângă altele, năpădind pe străzile poemului; mai erau dureri prin ungherele sufletului, întrebări, în albia seacă a așteptării… tristeți și

M-am ridicat când au sosit ziarele calde.. Abia trezită, nu te cunoșteam… Simțeam în lacrimi gustul dulce-amar al cuvintelor plumbuite fior cu fior. M-am ridicat când au sosit ziarele

…când frunzele gândului cad îmi caut secundele ( ascunse pe deal) și privesc prin hublourile lor cum se zvârcolește ceasul. Amurgul este buimac iar clipa, flămândă de dureri și

Plutesc deasupra mea- uitată…jos… nici vis nu am nici dor nu pot… Să-mi fie zborul lin- ocean de soare, doar… și-un abur flu sub gândul meu atins de cer ( din când în când) atât

Nu mai e vreme de sălcii. Mi-e dor de minutul din voi, De fluturii de pe ape Și urma întoarsă din noi. Nu mai e vreme de ceruri. Mi-e dor de steaua din voi, De florile de pe ramuri Și

Tu ești un vis, ce pot să fac cu tine? o aripă de înger uitată pe cuvânt de mă cobori în neant sau mă ridici spre mine tot invers voi pluti, împrăștiată-n vânt Tu ești un vis, un cearcăn

Mi-ai așezat pe retină fragilitatea dureroasă a ierbii - ca un descântec de iubire… Mi-ai așezat pe retină păsări amăgitoare care-au uitat zborul, câmpuri de cer- clipocind mărunt