atât de singuri….

„Seara îți dezbraci lumina” și o pui pe umeraș, pentru a o îmbrăca din nou dimineața, ai înfășurat stelele și ai făcut din ele un „ghem” cosmic, „răsfoiești întunericul moale” pentru a găsi pagina plină de puncte marcând existența ta.
Suntem un viitor înălțat pe o piramidă de „virgule”, avem oroare de puncte, de definitiv, de ireversibil, de finalizat, și ne place fortuitul și hazardul, jucându-ne periculos cu haosul.

... domnule, Răzvan Rachieriu! Fie doar și pentru asta, poezia, în general, e minunată! La capătul întunericului, să crezi lumina, iar la sfărșitul ei, întunericul tot alb; ce poate fi mai frumos? Mi-ați sugerat un poem, prin acest comentariu. Vă mulțumesc!Aici... e-atât de gri, gândul meu!
Cu prețuire,