iarina copuzaru

O călătorie frumoasă, începînd cu săritura din mers pentru un copac precum acel cuvînt ce mai poate trezi. Apoi același copil neascultător, al cărui nume nu este rostit – ca într-un ritual al tăinuirii (mă duce cu gîndul la zeii fără nume) sau pentru a delimita ipostaza aceasta de indiferența cu care se învîrte pămîntul. Mi-a plăcut.

e fain poemul - multe melodii instrumentale stau lipite de sîngele lui.
Eu îl văd și ca o bună partitură pentru piesa lui Steve Vai, ceea ce nu-i ușor defel.

, îmi place cum asculți tu muzica, pînă ce sîngele cade în stele, umplîndu-le toate, și fiecare dintre ele e un suntet înalt - strigătul nostru dinăuntru.

Alex, mă surprinzi de fiecare dată cu poeticul tău. Strofa Ochiului magic mi se potrivește ca o salbă din chei de chitară (des)cîntate. Îmi place ghicitul în cărți de poezie și-n zborul păsărilor. De asemenea, ghicitul în tăcere și mai ales în dragoste. Dar asta din urmă poate e totuna cu cărțile de joc.

A! Să nu uit de respirția versurilor tale. Și-n ea se pot prezice lucruri tainice.

N-m lăsat semn, chiar dacă am vrut mai demult să-ți spun că mi-a plăcut. Dar poate-a fost mai bine așa, fiindcă azi am descoperit un Jeff pe melodia căruia am citit textul. Pentru mine e o combinație reușită, deși piesa e serioasă și cuminte, iar versurile, jucăușe.

dar evantaiul dreptunghiular de care am vorbit mai sus, acum văd bine, nu e dreptunghic:)

Mi-a plăcut foarte mult, deși cu englezismele nu mă împac. E un mixaj sensibi, o înregistrare pe care-o asculți mereu, neștiind dacă mai e acesta prezentul.

Am crezut prima dată, în prima strofă, că Alex plînge. Și am zîmbit. Apoi mi-am dat seama că ea; și m-am întristat la final, cînd a zîmbit.
Chiar dacă e la personale, pentru mine e o poezie. Și încă una frumoasă.

Un poem foarte frumos, c-un vizual nărăvaș. Și liniile din subtitlu stau ca un evantai poetic, însă dreptunghiular, prin care ies culorile cu o gaură-n mijloc, bune de pus pe ochiul cititorului.

, o grădină primăvăratică neîngrădită e proza ta. Eu am poposit mai mult. De fapt, acum scriu de lîngă rugii de zmeură și de sub liliacul alb. E un transfer aproape oniric (poate asta-i liniștea) de la Floriile dezăpezite din satul bunicilor mei la viul imaginilor din textul tău (curățenia, ordinea pe care-o lasă spiritul în realitate).
Frumos.

\"Cerul s-a deschis mai devreme, las timpul deoparte/În secundă oprit, spulberișul culorilor\". Eu am citit un poem în cerc al semnelor despre cuvînt. Frumos.

E faină comparația din ultima strofă. Dă poemului un aer proaspăt și melodios.

Sper să nu deranjez, dar e scris greșit \"Ce v-a ramane?\"

Dragoș, vorbești așa frumos - iar Minne(le) tău e muzical -, încît sunt convinsă că ți-ar plăcea să-nsuflețești o chitară.
Da, cățeii, într-un fel, au făcut parte din grupul organizatorilor. Cel vărgat, „chitaristul șef”, ne-a așezat așa cum se vede în poză:)

Alex, eu sunt răbdătoare, iar fuga o păstrez în interior, pentru curse lungi ale inimii, nu pentru muzică. Așa că, dacă te înscrii în tabără, îți arăt cum se creează o melodie și cu chitara dezacordată. Și sună chiar fain:)

Mulțumesc amîndurora pentru cuvinte.

, ce mă bucur că nu te-a deranjat! Mi-a plăcut c-ai spus \"melodioasă\". Asta fiindcă de multe ori îmi cînt poeziile la chitară - în căutarea formei finale.
Poate și poemul tău a fost obiectul unui astfel de experiment:)

Nu mă las:) Încă ceva: să eviți repetiția lui care din \"și-a amintit noaptea aia în care ciugulise
din tot satul fericirea
pe care o simțise vibrându-i în pene\"

eu aș scrie

\"și-a amintit noaptea aia când ciugulise
din tot satul fericirea
pe care o simțise vibrându-i în pene\"

Cred că din cauza faptului că nu mă simt bine în perioada asta, îmi permit să dau astfel de sugestii. Nu te supăra, Alex. Eu aș scoate vîjîitul metalelor, fiindcă ai apoi vuietul gloanțelor. Și aș mai scoate din adjectivele pr. (pentru că se repetă în cîteva locuri) și încă ceva (cum ar fi \"mare\", deranjîndu-mă că rimează cu \"mișcare\"), urmînd să fie așa:


s-ar fi putut ascunde în ecoul glonțului
în pata de sânge de pe rochia albă

a fâlfâit
s-a întors în sine
și-a pus capul în piept

și-a amintit noaptea aia în care ciugulise
din tot satul fericirea
pe care o simțise vibrându-i în pene
clopotul încremenit în mișcare
liniștea
vuietul gloanțelor de dinainte
sângele cald strâns într-o adâncitură
un blid enorm

s-ar fi putut înălța
a privit doar soldatul pușca
a pâlpâit pământul

a crăunit
stins


Despre formă nu mă pronunț; eu nu pun preț pe ea. Iartă-mi îndrăzneala. Eu, dac-aș fi în locul tău, poate m-aș și supăra:)
Am uitat să-ți spun: modificările astea sunt minore. Poemul, oricum ar rămîne, e fain.

Îmi place cum poetul își găsește scăparea, cum trece milimetric satîrul, cum foșnesc tăieturile de brici în pielea cuvintelor.
Poate fi și un nou curent, un poem facturistic:)

Îmi place cum acest \"noi\" face posibilă o distanță care altfel ar fi fost inexistentă. Adică tocmai contopirea, eu-tu, semnifică nu lucrurile date, încleștate, ci permanenta apropierea de ele. E o poezie armonioasă.

O poveste cu file croite pe măsura sensului bogat și-a poeticului. Un text care poate naște alte poezii (din acest început, abecedar), asta-i frumusețea, atunci cînd la fileul versurilor vin autorul și cititorul.
Frumos.