Floríi, flórii de peste tot

Florii i s-au deschis petalele cărnoase. Anul acesta Floriile cad înainte de înflorirea lalelelor. O să avem, după marea săptămână, Paștile cu lalele înflorite. Luminos drumul florilor. Deschidere a naturii. Leac de răni. Un cutremur al miresmelor pe străzi. Corpul orășeanului se face mic, mic; apoi începe să se dilate, ca tulpina zambilei din ghiveci, după ce floarea s-a dus. Copiii rup crengi. Sau crengile se-apleacă la cei maturi. Ca sabia suveranilor. Ne înnobilează. Ne face cavaleri ai drumului Golgotei. Sălciile sunt regine, vor să le fim vasali. Să îngenunchem cât se mai poate, sub coroane! Copile, domnișoare, doamne – toate își cred, își știu, dar nu-și prea contemplă acum corpurile sub crusta pomilor zgribuliți, un înveliș de floare. Ezită să-și lase bulbii alb-roz ori puțin gălbui ai bobocilor la vedere. Aerul rece le mai acoperă decolteul și la corcoduși, meri, cireși, vișini, caiși. Blugi, fuste lungi, geci mari, pardesiuri, trenciuri. Pe lângă cizme și ghete, mai vedem și deux pieces-uri coborând din mașini, la fel de zgribulite, ca pomii... Se agită în parfumuri, în culori, ciocniri precum paharele de Bunavestire sau de Florii. Însurățeii au venit la socrii mari. Ca să pună la cale afacerea cu mielul. De câte chile-o fi, unde-i mai ieftin de cumpărat, ce se-aude... Erau un bob și-o babă. Ce credeți că se întrebau? Se întrebau cum să dea în bobi… Așa începe orice sădire prin grădină. Pământul își lasă untul, de la atâtea ninsori ori ploi, chiar pe hârleț. Lasă-l dom’le, că săpând adânc, dai de apă, te trec toate transpirațiile… și e bine, mai se duc nervii, nu mai ajunge omul “tu-tu-tu”, cum zice bunica ! Salut pe bătrânii din față, care-mi dau răsaduri de roșii, aprilie de aprilie, în fiecare an. - Bună ziua, domnule Toader, ce vă mai face familia ? Vă crește salata. O frumusețe… - A! Bună ziua, fecior! Mulțumim, bine. Văd că sapi. Spor la treabă. După ce o salut și pe bătrână, pe doamna Toader, hop c-apare și soția vecinului, din spatele casei mele. - Ce faci, Dragoș, ai început să sapi? – întreabă vecina. - Ce să fac și eu, doamnă Mioara, vin Floriile și ne prind cu grădina nesăpată. După ce înfig și printre rugurile de zmeură tăiate hârlețul, ca să respire și ele mai bine, iar mă vede vecina, terminând lucrul: - Dar tu ești adevărat tractor, cum de ai terminat în două-trei ore?! - Păi dacă ar ploua, n-ar trebui să muncesc mai mult?! Nu-mi place deloc vorba aceasta. Un profesor de la un liceu industrial din Mangalia are această poreclă, dată de elevi. Odată îi zgârâiră mașina cea veche. Iar Tractorul și-a cumpărat, de unde, de neunde, alta, scumpă. Însă, de la vechiul trabant, porecla tot de Tractor i-a rămas. - Tractor e soțul dumneavoastră, doamnă Mioara, eu sunt pălmaș. - De unde să fie, glumeam ! Stau pe brânci, găsesc mulți cartofi neculeși într-o parte a grădinii. Și napi. Unii mici, dar și mulți foarte mari. Au culoarea cartofilor de vară, au prospețimea napilor din octombrie. Dar îi îngrop la loc. Cartofilor mai mari, celor cât pumnul, li s-a cam dus fața rasă, au câte o tăietură din care ies peri albi, mustăți. Toporașii miros ca domnișoara Christina. Vișinul meu o s-ajungă bradul din urmă. Bradul o să fie cel mai înalt din Medeea. Era un prichindel acum patru ani, ca vișinul, când mi-am cumpărat casa, venind din Tulcea. Printre crengile vișinului, până sus, la șase-șapte metri, se întind brațele singurului butuc de viță-de-vie cu nohan sau tămâios alb, parfumat. Face strugurii galbeni-maronii, dar cad boabele una-două de pe ciorchini, numai dacă-i atingi ușor... Liliacul alb bătut și cel roșcat-mov au prins frunze, se extind. Ce crengi subțiri și drepte… Au numai doi-trei ani. Fac niște flori ! O să crească tufe mari încă din aprilie. Smochinul stă cu crengile sale precum un sfeșnic având șapte brațe groase. Are vreo patru metri, e de fapt ca o sferă, perfect articulată. Anul trecut grindina din iunie i-a ciuriuit frunzele de sus. Parcă avea pălării franjurate, ca un țăran. Revin Floriile cu soare. Coronița de salcie mi-amintește de Putna, de lungile slujbe ale săptămânii mari, de vecernie, denie, miezonoptică și utrenie, de tainele abținerii călugărilor, ce mâncau atât de puțin, săturându-se mai mult cu rugăciunea comună la trapeză. Acea trapeză cu zidul mare, despărțitor părea un cuptior moldovenesc sau bucovinean, însă la alte proporții, dimensiuni. Oameni săraci – alungați cu ocări… din sate și orașe – erau aici tratați boierește, cu trei, patru porții. În interior, bucătăria, iar nu prea departe și o cămară cu provizii. Pe o plită uriașă, de deasupra cuptorului adevărat erau oale imense, tăvi de doi metri în diametru (și adânci de vreo patruzeci de centimetri). Am învârtit și eu în ele. Am tăiat în curtea trapezei varză, am curățat cartofi, am desolzit pește, am adunat lemne și le-am tăiat eu singur prin curtea de lângă zidurile uriașe, având și contraforți. Apoi, vara, adunam cu greblele speciale de lemn fânul cosit în livada din fața mănăstirii lui Ștefan. Puneam merele căzute jos de-o parte. Sau, cu sete, le mâncam. În jurul prepelecilor formam căpițe, iar la urmă le niveleam bine, dând cu furcile sau greblele întoarse. Frații rasofori mi-au arătat cum se pictau icoanele bizantine în atelierul mănăstirii. Părintele Arsenie (cel mai bun prieten al meu, coleg de clasă din liceu și vecin) mi-a dat o icoană mare să i-o trimit Părintelui Arsenie Papacioc, de la Techirghiol. Era cu diaconul Arsenie cel Mare. Culori vii, stihar deosebit, de înger. Fratele meu, Emil, eu, dar și ascoriștii tulceni - făcând împreună pe mesagerii de pe plaiuri bucovinene - ne îndrăgostisem de această icoană, ca și de fața de patriarh blând a părintelui din Techirghiol. Dar să revin la povestea cu Putna. Unul dintre frații rasofori scria versuri, având o fire mai frământată. Plecase de la Neamț, parcă, nu-și găsise liniștea decât aici. Pentru mine, versurile sale erau un miracol pe-atunci. Chiar erau bune, dacă stau să mă gândesc acum. Starețul Melchisedec, un om gospodar și rugător neîntrecut, cu o voce inconfundabilă, ne dăduse, încă de prin iarna lui 1995, sau în primăvara lui 1996, la plecare, de Înviere, câte o carte de mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, care mai trăia pe atunci. Era o carte despre spiritualitatea ortodoxă și ecumenicitatea bine înțeleasă. În punga de Crăciun primisem, cu patru luni mai înainte, și câte o mică icoană, cu Nașterea Domnului. Grilajul buruienilor nărăvașe. Aplecat din spate, cu capul pe sub înalțarea șteviei, mă văd și pe mine un pic mai altfel. Poate am ajuns paranoic să mă văd după gratii, dat fiind faptul că și vegetația crește haotic, precum am mai mărturisit... Am smuls printre frunzele căpșunilor, dar și de pe pământul nesemănat valuri întregi de iarbă măruntă. Grămezi mari vegetale, uscăciuni s-au adunat de la corzile viței, precum și de la tijele pânzelor sau năvoadelor de zmeură, care acoperea gardul de sârmă. Material destul pentru un mare foc de tabără. Mi-a plăcut încă de mic să particip inimos la curățenia de primăvară. Cu băț, cu peria de sârmă, cu ligheanul de spălat... Dar știu că asta presupune scame, multe scame, care se iau după mine, vrând-nevrând. Așa că am săpat și eu săptămâna aceasta toată grădina, zeci și zeci de metri pătrați, nevrând să scot din rădăcini rodiul ce-a rodit anul trecut, pentru prima dată. Doamna Toader se plânge că nu mai au de la el lumină căpșunile din spatele casei ei; de fapt, calcanul acesteia dă umbră, de nu rodesc niciodată cum îmi rodesc mie. Și ar vrea să-mi plantez \"camaradul\", rodiul tânăr, spre cărare. Însă anul trecut s-a ales cu vreo cinci-șase fructe din acesta, pentru că, odată cu îndreptarea coroanei spre soare, îi crescuseră la ea, peste gardul de sârmă. În aproape trei ore hârlețul meu a dovedit grădina. Bine că nu viceversa, să fi distrus ea hârlețul! Doar l-am cumpărat recent, de trei ani și n-a trebuit să-i bat niciun cui. Are coada groasă. Am luat pământul pe tălpile papucilor de plastic, precum și între degete. Am spart în pumni bolovani uriași. I-am zdrobit și cu muchia hârlețului. I-am mirosit înainte de a-i crăpa. Să știi – mi-am zis – că trebuie și-o greblă !