Condamnarea mea în acest tablou
cînd iarna e o frunză de sticlă
cu buzele răscoapte după fiecare uitare
oamenii
se transormă-n păsări de noapte
prin brațele noastre întinse
mi-e teamă de
Știu doar cum arătau mîinile tale
- puținul real cu transparența unei mănuși strîmte
în fiecare dincolo ce ne aparține -
de cîteva ori ai oprit ceasul
(dacă iluzia se termină
cui o să ne mai
Între mine și umbră sunt balansoare albe
oasele mele ca un păr lung de mireasă
caută decembrie
în chip de suflet neatins
las hainele sub ploaia depigmentată
gleznele se-agață de un trup
Se-adună adesea multă lume
îmi caută pleoapele
mă luminează cu lanterne
sunt femeia care moare cel mai puțin
(și crede-mă nu-i nimic bun în asta)
cineva întîrzie să-mi închidă degetele
la
Suntem doi ceasornicari
furîndu-și orele
din nevoia de-a locui
în același piept
ne-mbrățișăm ca și cum ne-ar fi crescut
pe rînd mîinile inima
c-un singur ochi am privit la-nceput
lumea și
Singurătățile mele purtate în lesă
îmi pîndesc gleznele
așa cum Goethe a așteptat-o
pe Lotte în întunericul din trăsură
oricum aș recunoaște faptul de-a fi
altcineva din spatele oglinzii
mă
M-am gîndit că pentru unii muzica are legătură cu poezia.
Astfel, urmați această adresă și veți găsi toate informațiile necesare despre a doua ediție a Taberei de Chitară:
Palmele noastre se-agață
de articulațiile aerului
respirațiile adună-n ele spațiul
îl reduc la o singură trăire
poate dac-am ști să cădem
cît mai aproape unul de altul
ne-am transforma-ntr-un
Lumea pe care vîntul o adună-n plămînii mei
Și iubirea –vînătaie lipită de respirație
În mersul firesc
În împiedicarea firească
Apoi totul devine o margine
Ca și cum în fiecare zi
Se
Mă cuprind cu vîrfurile degetelor
un glas scăzut e-ntunericul
respirația ca un bec ce pîlpîie-n cerul gurii
dac-aș închide ochii-n locul în care știu că
sunt doar eu aș simți cum materia se
Eu să fiu întregul
eu să fiu prăpastia
aerul trece prin mine
ca un perete despicat
la jumătatea luminii
sinele ține lumînarea
cu flacăra-n jos umbrele
mele se rostogolesc
galbene precum
Iubirile
Ca două mîini ce cunosc scrisul
Timpul se rupe
Oasele mele albe sub aripile
Fluturilor evadați
Nu-mi amintesc decît gurile noastre
De-o parte și de alta a respirației
Atît de
Port pe genunchi marea descărnată
prin mine trec păsări de noapte alungînd
niciun vis nu mă-nchide-n prezent
ca și cum mîna ar roti deasupra-n gol
bătăile inimii tale
Fumul țigării absoarbe
IC