Dac-am putea fără s-atingem vreun acoperiș

ee ok lumea pe care o creezi, in special la hemoragie de ar mi-a placut cum jonglezi cu elementele/ obiectele, deci in mare ok, nici prea incarcat, nici prea pedant.

aer, scuze.

Mulțumesc, Medeea.
Acum un minut am terminat de citit \"polaroid\". Ne-am sincronizat:) Și tocmai mă gîndeam cum se sting și se aprind scenele într-o jubilare a existenței. Îmi imaginam un actor care e legat de perfuzii toată piesa, repetîndu-și moartea care devine plăcută. Nu știu de ce-mi imaginez toate lucrurile acestea:)
Oricum, mă bucură prezența ta.

Palmele noastre se-agață de articulațiile aerului,
respirațiile adună spațiul
și-l reduc la o singură trăire. Și poate
dacă am ști să cădem cât mai aproape unul de altul
ne-am transforma într-un cerc.

Pielea se prinde-n așternut
ca obrajii roșii ai lunii. Încă mi-e teamă

că ascunzi în tine
un necunoscut cu care fac dragoste,
că dimineața
voi purta un trup străin,

un acoperiș pământiu,
cu aripi
înțepenite în așteptare.

Mihai, chiar mi-a plăcut poemul reconstruit de tine. Dar să-ți spun ce e ciudat. Remodelarea lasă impresia că ți-ai fi însușit ceva din construcțiile acestea și, în același timp, mă-nstrăinează de ele. Parcă citesc o poezie care nu-mi aparține. Intru eu acum pe pagina ta să văd dacă nu cumva o ai acolo!:)