Iakab Cornelia Claudia

fiind nu giind

consider cuvintele voastre ca giind ale mele dar venind prin voi. mulțumesc.

așadar viață acuși vine seara
și noi jucăm același joc cine dracu’ stabilește regulile
nimeni asta e cel mai frustrant te trezești cu regulile în jurul tău
ca niște gratii și nu știi pe cine să-njuri măcar

ceea ce numesc oamenii destin sunt aceste reguli la care toți parcă contribuie să le sporească. liberul arbitru este volanul de care tragi, pe hățișurile destinului.
Libertatea pe care ți-o dă doar adevărul, cunoașterea , te ridică deasupra regulilor, dincolo de bine și rău, e un altfel de volan al umei mașini cu patru motare, ce încarcă și descarcă sentimente în locuri bine calculate.

îmi place combinația de cotidian cu nedumeririle filosofice, te face să vezi un personaj privind de jos în sus, din condiția limitată spre deschiderea spațiului, dinspre reguli spre libertate.

Îmi pare ciudat și sugestiv, faptul că peisajul e închis și protector și nu se poate ajunge decât pe apă.

Pentru un naufragiu îndelung planificat

să însemne oare purificarea sentimentelor dintre cei doi, prin eliminarea influențelor ce ar putea să intervină dintr-o lume străină lor, agitată, în transformare perpetuă, instabilă? să însemne abandonarea deplină a unuia către celălalt?
toate deodată

spuneți atât de iscusit că putem avea dovezi de suntem iubiți. oare cine cunoaște mai mult iubește mai mult?
mai există totuși și spărgătorii de seife sufletești.

Dramele prin care trecem vrând nevrând măcar o dată în viață suficient să ne facă să uităm cât de fericiți eram în copilărie. Totul se năruie, ne rupem de prima stare a vieții și greu, foarte greu mai prindem o scânteie să reaprindem focul vieții fără de care ne îngheață inima, între timp totul ajungând să treacă pe lângă noi ca și cum nu am mai exista.

Abandonul un act ce poate da un șunt atât de puternic că nu mai poate să revină la propria cârmă decât printr-o iubire mai mare decât cea investită de el atât de greșit că seamănă cu un act de trădare față de sine.

De când tu nu mai ești pentru mine
Și oamenii seamănă îngrozitor unul cu celălalt,
Cenușii și cuminți,
Parc-ar fi unul singur, celălalt om.

cine pe cine abandonează aici?
cine s-a schimbat în alt om uitând să iubească?
îmi e clară o mare dezamăgire ce a secătuit poetul și l-a împins la renunțare interioară, în exterior un compromis.

De când tu nu mai ești pentru mine..........
Mă uit în jur și nu văd nimic,
Nu văd decât că lumea nu mai e a mea.

Acum, de când tu ai plecat la celălalt

Epigrama ta e relativă
Cu același piper repetitivă
Dar totul se poate rezolva
De pui și mintea mea în ea

Uite-te dragă la planetă
Cum ne-a găzduit pe toți
Înjurătura că-i chiria mare
A fost prima acuzare

Judecata sfântă e un ajutor
Pentru cel ce vrea încă un zbor
Nu e obligatoriu la o adică
Poți să mori și fără frică.

Eu beau mustul aromat
Și mă-nbăt de veselie
Tu te simți cam deprimat
E departe această vie

Această dezbrăcare de respirație mie îmi sună a fugă de viață. Ceea ce percep e exprimarea unei adânci dureri a purității() pruncii își plâng nașterea() ce trebuie să crească într-un mediu care te împinge să respiri în trecut.

Toți se ceartă căutând adevărul, dar nimeni nu se întreabă de ce nu îi caută el pe ei........

când doi gemeni se uită în oglindă devin patru, când se uită în două oglinzi devin șase și tot așa...
când mă uit eu în oglindă mă văd două, în două oglinzi abia am ajuns la trei și tot așa....

Dane pot mai mult de atât dar încă nu reușesc să mă vărs în cuvinte, le mai caut pe cele potrivite mie

am citit pe nerăsuflate trecerea unei stări printr-un peisaj în derulare. în ciuda lungimii nici o scăpare din mână a cititorului, curgere și decurgere din cuvinte. sigură de ea, conștientă de ea însăși, o poezie în care personajul ce povestește e chiar o stare ieșită din spațiul intim pentru a căuta continuarea în cotidian, unde se confundă cu fundalul.

am remarcat o ușoară strălucire, o întrepătrundere cu altă stare din alt univers, unul începător, în construcție, aparținând unui copil:

apoi nu te mai gândești la nimic
pur și simplu te enervează privirea lui și ochii aceia vii și apăsători
curiozitatea și nevoia de atenție
&toate acele lucruri care te-ar epuiza complet dacă
ar trebui să petreceti împreună câteva ore

prin antagonie cele două stări se explică una pe cealaltă

iar durerea de piept e tot acolo
frigul e tot acolo
nevoia de cofeina nicotină și dragoste
sunt tot acolo

nimic nu se schimbă în această încrengătură de gesturi necăutate, firești.
început egal sfârșit

desfaci pachetul
&aprinzi încă o țigară

o continuare pe același nivel

Așa este cum spune Pașa Gheorghe, poezia Elei are multe dimensiuni sub încifrări, o citești azi și mâine și poimâine mereu mai văzând la ea ceva ce îți scăpase, încă o deschidere, încă un plan.......încă un mesaj adiacent principalului

Fă în burduf măi drag cățel
Să-i dau lui Ghiță să bea din el
Că-n Sahara unde dogorește tare
Totul e bun de reciclare

Când alergi prin minister
Cu petiții fel de fel,
Nu statul altuia e oful mare
Ci durerea noastră de picioare

Fiecare zi e un răspuns, fiecare noapte o întrebare: cât din mine mai e oare?
Visul ochiul care vede reușitele și eșecurile (uneori deformându-le de teamă)