Iakab Cornelia Claudia

ciudate personale, nu se potrivesc de fel cu toate comentariile pe care le-ai lăsat în paginile mele.
hâmm!

și mie mi-a plăcut încadrarea esenței:
\'\'noi venind unul spre altul\'\'
în mijlocul unei liniști de duminică, în care
\'\'oamenii dorm prin amiezele lumii \'\'

direcția e percepută de nota zece, liniștitoare :
\'\'către capătul lumii atât de tandru atât de sfios\'\'

cioc cioc trezireaaa!
am venit și eu să văd de ce intră așa mulți oameni pe ușa aceasta, vă rog să-mi arătați direct și sincer să nu-mi pierd timpul, mai am și alte case de vizitat, bagajul mi-e deja greu de la cât am primit să duc sus la transformat după putrința altui nivel.
un înger.
femeia asta doarme, bre care m-ai mințit?

eu am venit să las un semn mai jos de acest poem în care bucuria unei zile a venit înaintea mea. în mintea mea ideea ar fi mai curată fără din cauza, atunci aș interpreta insistența zilei dornică să se dezvăluie mai mult, continuarea ei prin tine care preferi să aștepți pe cineva și de aceea nu pleci la drum.

Cântând pe trupul femeii îți scârțâie arcușul
Prea greul vieți-n doi a dezacordat vioara
Trăirea-n cimitire când încă viu e pulsul
Sângele stătut preschimbă într-o apă amară

S-ating desăvârșirea prin dragostea de semeni
și doar atunci tot ce fac va căpăta vreun sens,

eu aș vrea să comentez conținutul acestor versuri, dacă nu te superi. e interesant cum oamenii mai cred a putea avea
sentimente prin forța autosugestiei și a principiului impus de supra-eu și eu, când de fapt fiind vorba de un biochimism ce trebuie să se bazeze pe adevăr trebuie să fie în adeziunea tuturor părților psihice pentru a putea avea loc, iar una din aceste părți, cel puțin una e adevărul total, cel numit omniprezent, atotștiutor. El nu va lucra niciodată cu iluzia deoarece nu s-a programat așa.

și mai departe rătăcești până când soarele
e o imensă pată de sânge

mi-e greu să citesc aceste versuri fără să vreau să le șterg. cred că iubesc prea tare soarele să mai fiu normală.

așa e. dar te contrazici într-un punct: dacă dumnezeu nu e de vină, nici moartea nu e o entitate care gonește prin dimensiuni, ci e doar o trecere de la o stare la alta a materiei. eu zic în mintea mea că există și varianta moarte entitate ca cealaltă față, prima fiind viața entitate, dar e o variantă întotdeauna pură fără nici o legătură cu acțiunile, gândirea și sentimentele omenești. deasemenea cred și în varianta viață doar ca stare a materiei pe lângă viața entitate. era chiar o vorbă: unii sunt doar purtători de gene, nimic măreț acolo.

te-am văzut când l-ai văzut, chiar m-am mirat: ia te uită frate că cineva l-a recunoscut și în afara orelor de muncă, când doar se plimbă să-și încarce bateriile consumate în laborator, căutând și surse noi de inspirație. apoi când te-am văzut sărind dalele m-am dumirit. mirare de l-ar vedea cineva normal, un robot care e sigur că totul se desfășoară după scheme fixe, atât de sigur că nu se teme să calce pe orice dală.

nu cred că se potrivește: *o simplă muritoare* cu *întoarsă din alte vieți* decât dacă e vorba de a îți întoarce sentimentele și gândurile din empatia profundă cu alte ființe. sau în mod rațional mai poare avea sens de ridicarea deasupra moștenirii genetice, o sinteză a experienței mai multor generații, pentru a fi un individ de sine stătător, care folosește doar ce se potrivește cu mediul ăn care el se manifestă și cu propriile necesități sufletești, ceea ce ar însemna și eliberarea sufletului de un balast, de anumite caracteristici subconștiente.
dacă ideea se referea la ceva gen reâncarnare, care ca teorie cunoscută nu mi-se pare posibilă, atunci nu se poate amesteca omenescul, muritorul, cu nemuritorul. ceea ce e muritor e muritor și gata. ceea ce e nemuritor nu e cunoscut nici în 100 de ani de un om fie el și un căutător ambițios.

cred că dramatică e tocmai intensitatea sentimentului de iubire, ce depășește un anumit prag, astfel creând o continuare a rațiunii pământene și investitnd tatăl cu puterea de a continua să trăiască și fără trup, prin natură,
mai mult de atât manifestându-se deasupra condiției umane și revărsând înapoi iubirea asupra celui ce o dăruiește.

Luntrea frunzelor
ocean galben de toamnă-
ochii se schimbă

|

moartea omului -
viermele lacom din măr
roade sămânța

viața omului-
miezul mărului gustos
mâncat de Adam

din pisica Eva și cățelul Adam au ieșit un șoricel și un canar. cu cine m-ai înșelat? nu știu dragă, e ciudat!

soarta omului-
miezul mărului roșu
mâncat de Adam

în ciuda îndemnului de a nu sufla o vorbă și a lăsa sufletul să vadă în poem un cer curat spre care urcă flori, eu las un semn al trecerii mele. mulțumesc de lectură.

mâinile ca o orgă în templul păcii eterne
deschid fereastra cu mirosul ei alb

și un cer nou așteaptă amintiri înainte ca ele să fi fost zămislite.

dacă ți-aș spune eu ce am și nu-ți dau sigur m-ai urî fără să ai dreptate, fără să te controlezi, fără să implori, prea mândru.

am fost prima cititoare și-am văzut cum abia te ascunseseși
în căpița de flori, acolo unde-i șade bine unui suflet sensibil.

Eu văd aici frământările cuiva care încearcă să descopere lumea prin simțuri deoarece ele fiind pure, sau putând să fie, ajung să deslușească taine, dar mai apoi mintea trebuie să traducă și asta nu se poate face decât înțelegând nu atât sufletul în întregime, cât partea sa pură, nemodificată de trăiri de suprafață. Apare îndoiala, chiar tu ai spus așa frumos despre tulburarea oglinzilor în care veui mai apoi deformat creația. Apare din cauza sentimentului de vast o senzație de rătăcire, ah de unde să încep, tradusă de minte ca o inutilitatea a conștiinței de sine pe care o include, după părerea mea. De atâtea ori trăgând mintea dincolo în profunzimi ce stare de somn parcă mă ia, atâta liniște de parcă nimic nu ar mișca, când e exact invers, uite numai soarele ce forță. Dar când nu mai înțelegem trăirile sufletului, gândurile nu se mișcă prin forța sentimentelor, suntem aici parcă împărțiți în două, una intensă alta inertă. Acum depinde care din ele domină percepția. Dar fără iubire în doi, nimic nu are sens, poate doar pasiunea pentru a creea împlinirea ei. Și pui umărul, ce doare sub greutate de atâtea ori.