Iacomi Otilia

Conturul tău aeric, întunecat către Dali Stăpânindu-mi nepăsarea În chingile unui mistreț cu ochi de cobalt Mișcându-se cu mine Ca un scotom scurgându-se-n prăpăstii Și mângâindu-mi

Cu ochii închiși peste cochiliile ce răsunau Ce-mi vibrau în lacrimi Ultimul cântec așternut pe ilioane acoperind Surâsul, zdrobindu-mi geodele de lumină Simt ritmul destrămării

Se-aprinse un fir de cenușă Din trupurile cazând in semitonuri Tot mai violent, inghițind aerul Flutură peste ceață o fâșie de femeie Aud șoaptele violete ropotindu-mi

Am plâns, pe treptele de păsări Trecut cu dinții ferecând Prin curcubeie lentilare Frânta mea odă, rupând molatic umbra din celule... Pășind, si pliscurile zac în

\" -Ce-i cu tine, Pană de corb? -Mi-ai nimerit numele, de mult nu m-am mai auzit strigat pe nume... uite, zac aici de o mulțime de ani și nu pot muri. Lupii și urșii se umflă de râs când mă văd și

Fără lumină Nici un cuvânt in plus, cine să-mi spună ce-am făcut... Valurile unei mări neștiute, tuturor celor care mi se lipesc de față, un geamăn râde și peste el nechează metalic un chip

Peste somnul meu, boala mea Subțire ca ciocul păsării colibri. Apa mă privește răsucind urechiușe abia C-un deget torcându-și nuntirea străvezie Încă leganând coroanele de crin și

Adormisem cu pleoapele spre tine, Aiurând în calmul tău, sfredelitor de alb. Seara mai luminoasă ca oricând Cu flori albe parfumând felinarele. Simțurile mele dansează cu păsările

Spicul nopților ce cad roșii si calde Din întristare în întristare, Și-a-ntins perii omidiaci prin toată ploaia. Canale, oniric suspinând de ambrozie Pietre,

De ce nu străluceam pe scripeții de gheață Cu simțurile amorțite de veninul lui Imi umezeam buzele și-mi împleteam cozile... Vântul suflă peste o maree de oglinzi

Deschizi ochii, șopârla-ncolăcită ca un iris Îți tulbură cu limba unul dintre gânduri. Alunecă desfigurat, un mutant mi se rasfrânge disarmonic pe față.

Ca să te găsesc in negândirea mea, Dumnezeul meu, șoptitor de lin, Lăcrimuire de lacuri peste suflet Cu singura petală, crin, necrin, Te-am părăsit încet și

Lânga altarul sălbatec Pietrele încolțesc fire lungi de lumină Și sfârcuri se nasc izvorând ne-ncepute, Murgii lăptoși ai nopții le sfârtecă-ntre dinți

Orice-ai fi vrut să fiu, Am fost. Grimasa ce mi-ai crezut-o suflet Iat-o, domnește peste chip; Și resemnarea ecoului din mine La vorba ta, la gândul tău...

În clopotul cel singur, cu glas de-nchipuire, Sunt stele reci cu ochii clipind alb și frugal. Când negura pulsează-n ecouri strălucire, Puhoiul cel de piatră mă-nghite

Gândurile mele, imnuri monahale Sau pahare din imitație de cristal; Fluturari turbate din aripa osificată ce ma ridicase Și care se zbate-n carnație ca un fluture turnat in

Ascunde șuvoiul care-mi alunecă-n bărbie! E sufletul, sau ceva mai strâns de mine; Poate urma trupului meu pe suflet. Văd oameni tremurând în culorile aerului Așa cum se vede

Nesăbuita depărtare, în ochiul umbrei mele crești Și te hrănești cu-un gând din mine, pe care-n mâna-l ții ascuns; Îngăduie-mi numai o clipă, cu ochiul meu