Poezie

Mormânt

1 min lectură·1 martie 2004

Mediu

În clopotul cel singur, cu glas de-nchipuire,

Sunt stele reci cu ochii clipind alb și frugal.

Când negura pulsează-n ecouri strălucire,

Puhoiul cel de piatră mă-nghite mal cu mal.

Am sărutat icoana ce-n chipul tău plânsese

Și turmele albastre le-am fluturat pe văi,

Dar din priviri, arcade se-ncolăcesc mai dese

Iuțind boltirea oarbă prin miile de căi.

Și chiar de-am stat, uitării să-i spintec geana plină

Și norii să-i adulmec și ochii să-i privesc,

Nimic nu-mi pare-asemeni și gândul mi se-nchină

Spre porți incătușate ce-n neguri se-oglindesc.

Întins mi-e trupul veșted pe pajiști de tăcere,

Ce-ncep a sorbi molcom si-a număra șoptind

Sunt oi pe pleoapa udă, topite in vedere

Ce-mi picură din gânduri, de ceară și se-ntind.

Sunt umbra care-odata mă-nfricoșa în noapte

Și-mi răscolea simțirea, sub masca cea de om

Și-acel greu invizibil și clipa fără fapte

Îmi umplu neființa și visul fără somn

..........................................................

E liniște în ceruri, când clopotul mai plânge

Și noaptea-și scurge veacul și turmele s-au dus.

Aud sunând pamântul, ce-n sine greu mă strânge

În tresăriri febrile, când stele cad de sus.

002.697

Iacomi Otilia. “Mormânt.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/iacomi-otilia/poezie/65118/mormant

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.