Hogiu Adrian

am privit ploaia într-o baltă sperând că nu mă voi uda te-am visat sâmbătă seara sperând că vei pleca nu am știut unde să îmi curăț haina de sângele tău pe mâinile tale pielea se transformă în

mi-e frică să îmi privesc cerul gurii de când știu că sunt actor în propriul meu vis pașii mei au călcat peste ai tăi în locurile unde oamenii își schimbă hainele unde se bea sânge în loc de

îmi umezesc mâinile în speranța că voi atinge în sfârșit locul unde fără să adulmec prada am reușit să ajung din nou unde mi-am pierdut calea întotdeauna mi-a fost greu să merg singur la

stau într-un loc în care verdele de pe perete nu e decât un nou pământ din care se naște omul am căutat de prea multe ori în sânii tăi lapte de nou născut iar din toate cele nespuse pe tine

astăzi plouă așa de mărunt ca și cum deasupra mea ar sta cineva iar în mână ar ține o sită din pereții camerei a ieșit moartea am dat mâna cu ea și am urmat-o sperând că o să găsesc în

cineva mă ținea de mână și tăcea nu mi-am dat seama ce e tăcerea credeam că atunci când taci omul își va schimba culoarea astăzi sunt nimeni altul decât Dumnezeu eu zic să termini ce ai

stau și aștept ca cineva să trecă prin aceste locuri pe unde mergeam odată fără să aud clopotul biserici care se auzea doar în zilele de sărbătoare ți-am spus că nu ai ce căuta prin aceste

nu mai am puterea să îmi mai ridic ochii până ce îmi ating picioarele pământul s-a făcut dintr-o dată un nor de fum în care se învăluiau câteva sute de oameni ceilalți care nu aveau loc

nu vreau să trec dincolo de aceste lucruri care nu mor niciodată nici ultimul om care mi-a întins mâna nu a știut că orice aș face din mâinile mele nu cresc muguri de aceea de fiecare dată când

lumini de pojar îmi acoperă fruntea în fiecare dimineața mă trezesc cu spatele la foaie prin vene îmi trec cioburi de sticlă căldura o simt numai la picioare dar astăzi nu stau cu omul la

tot acest zgomot din jurul meu toată această neliniște ce îmi străbate trupul în fiecare din acestea nu e decât un singur lucru tot acest zgomot din jurul meu nu e decât zbuciumul interior al

mă pun să scriu și eu câte ceva chiar dacă foaia va rămâne tot albă aud cum pixul scârțâie fiecare literă ce fuge într-un colț al foii le desenez aripi de înger și câteva secunde de bucurie după

și ca prin senin totul s-a făcut în urma pașilor mei un ghem de ață lângă sobă pisica toarce cât pentru două zile de viață afară câinele își roade coada crezând că poate nu-i a lui ploaia nu mai

noaptea nu e decât un drum pe care dacă mergi îți pierzi pașii de mic copil am învățat să îmi număr pașii doar cei făcuți ca și cum/bătrâne ca și cum alături de mine ai fi tu când primul pas e

de cele mai multe ori când merg pe stradă îmi aud pașii cum calcă prin ploaie târziu spre seară de fiecare dată când mâinile mele simt durerea din palme de fiecare dată când uit să mai clipesc e

de multe ori mi s-a întâmplat să aud voci atunci când totuși în jurul meu nu era nimeni când încă nu știam să îmi scriu tot numele cineva mă striga cu voce tare dar eu nu înțelegeam nimic e ca

să stai să numeri stelele de pe cer e ca și cum ai încerca să îți atingi mâinile fără să îți dai seama că de fapt pe lângă tine nu e nimeni mi-am îmbălsămat trupul într-un om părea la început

cu mâinile am încercat să bătătoresc pământul imaginea aceasta mi-o amintește pe mama pământul nu e decât un imens cadavru de oase simt un miros ciudat venind dinspre țigara pe care o fumez

din când în când mă ascund între mine și om dinții de lapte mi-au căzut la șase anișori dinții mei nu sunt ca ai tăi/dinții mei bătrâne se îngălbenesc e ca atunci când afară e lună plină iar în

am încercat să definesc omul ca pe cineva care stă ascuns în propria-i piele aerul are un miros ciudat de nicotină sau poate faptul că fumez două pachete de țigări pe zi e problema dar nu văd

cu fiecare culoare din curcubeu îmi colorez fiecare dimineață din viață diminețile mele nu sunt ca ale tale/diminețile mele bătrâne sunt goale e ca atunci când te simți înconjurat de oameni dar

mi-am apropiat urechea de un fir de iarbă ceva parcă din mine a plesnit de invidie aud cum plânge copilul și cum tace omul dar râde cineva în urma mea/pe ulița cu berze acolo pe unde trecea odată