Hogiu Adrian

și poate să cânte și grâul și poate să sune în mintea ta omul ia-ți calul, nu sta, îi lung și greu drumul iubito, să-ți iei iar pe tine cojocul eu măine mă duc iar acasă pe același drum pe

Scâncet de copil De sub noroiul Rânced

bărbatul aceasta are miros de om tot ce știe să facă e să alerge îmbrăcat prin pleoapele mele până la căderea nopții săptămâna asta am văzut bărbatul cum se dezbracă în fața lui

omul un cuvânt pe care îl rostesc de multe ori cu gândul că poate dacă aș tăcea nu m-aș putea închide în ceea ce încă nu e al meu am încercat de prea multe ori să deschid uși era o tăcere pe

pe lângă casa bătrânească am trecut în scurt timp focul a mistuit totul a mai rămas agățat de stâlpul porții un bilețel pe care era scris cu majuscule a murit de bătrânețe povestea începe în

dacă ar fi după mine aș ține acest poem doar pentru mine în fiecare zi l-aș răsfoi printre degetele tale când afară încă pe laiță șade bunicul săracul iar a muncit prea mult m-am lăsat de

E pentru prima dată când îmi atingi trupul cu ochii tăi Deasupra mâinilor tale a stat Lucifer Ultima dată când ți-am văzut chipul Mi-am dorit să îți înfășor in jurul gâtului un șarpe Să te

a început totul așa cum nu aș fi vrut să înceapă un sărut pe buzele lor înainte de război pe același drum același bolovan pe care am stat în același loc un om pe care nu l-am ascultat am înțeles

am început să cred din ce în ce mai mult în Dumnezeu am început să adun în mine lucrurile mărunte ale lumii prin fața casei tale au trecut odată.bătrâne au trecut soldații pe umerii lor purtau

au început să-mi putrezească oasele au început de mult să bată clopotele pe uliță un câine urlă disperat la lună în poartă babele își aranjează crucea pe adrian nici vorbă să îl găsești beat pe

eu nu-s nici om, eu nu-s ființă am dinții smulși cu tot cu rădăcină eu sunt nebun, eu sunt creație îmi ating cu mâinile amândouă pleoapele în jurul meu e plin de ură și invidie eu sunt prieten

în clipa de față nu mă gândesc la nimic în buzunarul drept de la cămașă am găsit printre coaste și plămâni legat de mâini cu sârmă ghimpată omul am ascultat până la moarte pământul nu te mai

am alergat până la epuizare blocurile mi se păreau niște oameni giganți am alergat desculț prin ploaie dar cineva gemea de durere în gâtul meu mi se întâmplă de cele mai multe ori să nu îmi

de multe ori ți s-a întâmplat să nu îți poți mișca mâinile când crești simți că prin tine au trecut oameni ai străzii ce ți-au cerut de mâncare nu mai pot să rămân aici beau sângele ce a mai

Mă simt pierdut de fiecare dată când îți simt spatele rece trec pe sub crengile tale veștejite îți aud foșnetul pașilor.bătrâne ești din ce în ce mai rece sunt acoperit de frunze ce respiră

mi-a fost dor de tine/bătrâne de tine e vorba tu ai fost lângă mine când omul mi-a spus/bătrâne nu mi-a spus nimic doar eu ți-am lăsat impresia că din gura lui au ieșit cuvinte dar cuvintele lui

nu te-am învățat eu cum e mai bine să calci acolo unde drumul e mereu îngust acolo unde pași tăi îți cer ajutorul eu nu sunt mai bun ca sângele ce îți curge prin vene de aceea înainte să pleci

sunt omul care întotdeauna își va îmbrăca hainele pe dos sunt omul care întotdeauna va desena în loc să scrie dar omul acesta încă nu știe ce îi iubirea când stau de picioarele mele se leagă

privește... numai orbul știe cât de necesară este lumina dacă te-aș pune să te uiți în oglindă nu te-ai vedea decât pe tine nu pot să îți întind palmele nu ai ce să vezi dincolo de

zilnic îmi pierd mâinile printre degetele tale am uitat unde ne-am întâlnit pentru prima dată și ne-am împărțit unul altuia respirația astăzi am mers pentru prima dată la teatru am vrut să văd