Helena Schmetterling

înainte de toate vreau și trebuie să scriu despre albastrul din cerul gurii mele. el este cheia tuturor nedumeririlor și angoaselor noastre de primăvară. mi-ar plăcea să visez. că mîncăm

I. sunt ca dracu de precaută. a nu dori să schimbi oamenii în niciun fel, a-ți fie teamă să nu care cumva să pășești prea gălăgios prin tihna vieților lor, a nu dori să le rearanjezi nici

cu ce să încep? mărturisesc că pînă nu demult nu am încălzit aproape deloc la sînul meu vreo părere caldă despre mine însămi, mereu am murit de frică, față în față cu toate momentele cu

cel mai mișto aspect al vieții mele de femeie single este că, în acest moment nu stă bine spînzurat de pervaz niciun neisprăvit care să fi avut foarte proasta inspirație să încerce să-mi facă mie

la Monte Carlo nu s-a întîmplat nimic din toate cîte am sperat și imaginat, nu s-a umplut definitiv niciun gol din mine de vreun sens senin, nu port nici azi pe piele vreo amprentă a măcar vreunui

I. mă așezasem turcește pe canapea pregătită psihic să mă bucur de timpul meu liber intitulat generic timp de non-sclavă fără de cătușe la gleznă în Cosmo scria o grămadă de chestii mișto printre

de obicei după-amiezele de primăvară de deasupra de magnolii își găseau toate sfârșitul în indecizii ostenite într-un ritm nesfârșit de tango îmi pulsa sufletul la marginea orelor fix din colțul

vine și tu știi că vine ploaia și nici măcar nu încerci să scapi de senzația că porți cu tine vina involuntară de a nu te putea opri din a spăla oamenii pe față cu apă rece limpede curată

I. am citit undeva că dacă o balanță ar fi un semn de circulație acela ar fi atenție fraiere urmează o intersecție nesemaforizată ce chestie dom’le pe flaconul anti-stres scrie zâmbitor și

sunt o cioară elitistă cu gesturi și simțiri de porțelan agățată de-un stâlp de telegraf pe strada Gării de câte ori bate vântul nițel mai tare dinspre est beau o vodcă cac în capul oamenilor pe

era un parc verde crud plin de leagăne eu alergam de la unul la altul de parcă mi-aș fi ales leagănul în care urma să îmi dansez umerii a certitudine pentru tot restul vieții patru anotimpuri

forgive me father for I have sinned (nu mi-s sigură că așa se scrie da așa se aude sau lacrimează sau soarta mea mai știe conturul neclar al firului de iarbă) de câte ori îl întorc spre

îmi pare uneori că nu am suficientă blândețe în gesturi că nu sunt suficient de fluidă când mă curg prin venele oamenilor că nu sunt suficient de tandră când mă scriu în palmă pe liniile vieților

ți-am promis poemul 3D cu trepte așadar ia-ți-l și spală-te cu el pe cap în timp ce micile cuvinte târfele mele triste și confuze păzind strașnic și like usually marile revelații ale înaltelor

îti promit, nu am să mă întreb niciodată de ce. în zilele impare visez în culoarea florilor de mac. în zilele cu lună plină este interzis minorilor dorul de tine, cel care aparent lasă și urme