mă doare-n paișpe februarie

sunt o cioară elitistă cu gesturi și simțiri de porțelan agățată de-un stâlp de telegraf pe strada Gării de câte ori bate vântul nițel mai tare dinspre est beau o vodcă cac în capul oamenilor pe care îi iubesc diverse dileme existențiale cu grad de retard sufletesc ridicat de câte ori îmi tai părul zăpada mi se așează în creier în straturi există în omul labil emoțional o naivitate de cenușă absolut fermecătoare aproape că-ți vine să-l iei acasă să-i mângâi tâmplele să-l faci bine aproape că îndrăznești să-mi spui că sunt lipsită de un elementar simț al umorului înțelege viața e un montagne russe luv te târăște prin rotundul ei absurd până la sufocare te rotește prin eter până la cea din urmă epuizare fix așa ajungi să nu mai pretinzi din oameni decât odihna de pe urmă a minții și restul e mărțișorul pe care mi-l îndeși pe gât pe post de primăvară. sunt o cioară elitistă cu gesturi și simțiri de porțelan agățată de-un stâlp de telegraf pe strada Gării orice aș face nu reușesc să pricep semantica învingerii în numele iubirii și pace de câte ori bate vântul nițel mai tare dinspre est mă uit la tine de-o mie și de-o mie de ori până te transformi într-un moft non-sens cu piele catifelată și oase lustruite indecent atâta tot există în omul labil emoțional un idealism de clovn o nevoie de desprindere despre care nu-ți rămâne decât să râzi în hohote aproape că îndrăznești să-mi spui că ai înțeles cât mă chinui să reformulez în numele libertății supreme și ultima fărâmă de feminitate din mine pricepe luv se poate prea bine trăi și fără duminici cafea sau atingeri umane și restul e doar sistemul meu imunitar perfect dresat să dea muie. sunt o cioară elitistă cu gesturi și simțiri de porțelan agățată de-un stâlp de telegraf pe strada Gării de câte ori bate vântul nițel mai tare dinspre est sunt rea cu mine însămi îmi scuip pistruii în oglindă îmi urlu adevărurile la lună îmi șterg roșul de pe unghii emailurile înțeleg că sunt cea mai mare proastă a universului printre altele și muritoare ori așa ceva credeam că nu mi se poate întâmpla tocmai mie există în omul labil emoțional un paradis acvatic firesc în care înoată exclusiv îngerii despre care nu-ți rămâne decât să-l îndeși într-o cutie de praline Mon Chéri apoi să-mi afirmi clar și răspicat pentru tot restul vieții tale că nu ești consumator nocturn de ciocolată înțelege câteodată aproape că îndrăznești să mă clatini de pe stâlpul meu de telegraf de pe Strada Gării și restul e doar mâna mea tremurândă pe care scrie cu contur de buze nuanța pretty in scarlet a nu se lua a nu se lua a nu se lua niciodată numele depresiei în deșert. (http://www.youtube.com/watch?v=2J4JuLDCzNs)