Billie Jean nu era iubita mea

I. sunt ca dracu de precaută. a nu dori să schimbi oamenii în niciun fel, a-ți fie teamă să nu care cumva să pășești prea gălăgios prin tihna vieților lor, a nu dori să le rearanjezi nici măcar vreun fir de păr care stă ca dracu, e un adînc semn de respect. cred. și I love everything about you that hurts. așa se zice acum. II. singurul dor real e cel care sfîșie distanțele și anulează apropierile. mai mult nu pot să zic. și ar fi și nepoliticos. dar am avut o dată un film. era așa: trebuia să reușesc să-mi parchez golful cu fața spre mare, fix lîngă o terasă care se numea tequila sunrise, pe vremuri. după care să mă așez pe o bancă acolo, să-mi bag cît mai adînc picioarele desculțe în nisip, să-mi deschid o doză de peroni, să-mi aprind o țigară și să respir momentul ăla pînă nu aș mai fi putut. l-am trăit. a fost mișto. pe fundal cînta anybody seen my baby. fără să sper, fără să vreau. III. de fapt, eu despre dresaj vroiam să vorbesc azi întregii lumi. să nu dea dracu. să nu dea dracu să încerci vreodată să mă dresezi. va fi liniște vreo lună. timp în care voi pune la cale comploturi groaznice. despre cum să fac să vin peste tine și peste tot neamul tău. plus că voi scrie cărți adevărate suprarealiste despre tine. plus că atunci cînd mă voi plictisi, ori voi trece cu mașina peste tine, ori te voi lăsa spînzurat de lustră. gol. IV. dar hai să fiu totuși generoasă astăzi și te învăț cum să faci să devii cel mai iubit dintre muritori, bestie. salata de castraveți face diferența. ai nevoie de iaurt, mărar, usturoi, castraveți. și un aparat foto ca să imortalizezi momentul, să-l postezi pe FB și toată lumea să aplaude uimită, să realizeze că ești de fapt un individ minunat, o perspectivă de viitor caldă, să se îndrăgostească de tine și să te iubească pe viață. da. V. și nici măcar nu e ca și cum nu mă mai doare nimic doar că singura poftă pe care o mai am e să rîd. mă tem că sunt o clovn-loveră convinsă. împușcați-mă în cap. dați cu pietre. vreau să-i strîng pe toți de pe străzi, să-i duc acasă și să ascultăm împreună pe repeat the show must go on. VI. nu pot să-mi scot din cap duminica aceea a Floriilor în care mi-ai sărutat de zeci de ori podul palmei, eu simțindu-mă nimic mai mult decît un șoarece speriat de perspective prins în cursa posibilității de a se putea termina totul chiar și cu bine am un fetiș îngrozitor cu gladiatori, tu nu ști cine sunt eu de-acolo de unde se termină conturul de alb al pielii și îmi începe întunericul, îmi venea să strig. uneori mi se face atît de dor de Spartacus, încît nu mai pot să respir. tu chiar nu pricepi în ce te bagi? toată vara trecută m-am iubit singură, pe toate seriile serialului. din nou și din nou. abia așteptam să ajung acasă, să-mi pornesc calculatorul. transpiram de emoție. mor de indignare. e îngrozitor ce mi se întîmplă. abia depășisem momentul hank-moody al vieții mele. și tocmai acum te trezești și tu să pretinzi azil politic tăcerilor mele, tocmai acum. (eu v-am zis să mă împușcați în cap și să dați cu pietre.) VII. ce-i drept, m-a cam sărăcit de bunăvoință criza asta. mă tulbură cea mai mică adiere de vînt de pe picioarele mele. orice căcat are o mie de perspective, motiv pentru care nimic nu a fost și nici nu va fi niciodată bine. iar billie jean nici măcar nu a fost iubita mea. nici măcar de vreo chestiune atît de mișto nu am avut parte în viața asta. nici nu puteam să nimeresc mai prost secolul. nici nu puteam. și nici nu ar putea fi altfel. mor de frig, în timp ce căldura costă, costă ca dracu, ieri mi-am părăsit iubitul și am și două amenzi de telpark neplătite. mi-au mai rămas doar profilul de FB pozele din concediul de astă vară în care păream că sunt o minunată femeie cu fund mic, sau pe-atît de îndobitocit de fericită, încît să nici nu mai conteze altceva, motanul, Martzaphoy-Copilul-Puff-Daddy-Fo-Evah și pe lîngă toate aceste bogății neprețuite mai am și o doză minoră de self-esteem. cum s-ar zice. prin asta aș putea chiar spune că îmi cunosc perfect prioritățile. cea cu numărul unu ar fi aceea în care nu mă las doborîtă la pămînt nici de-al dracului în strădaniile de a accepta și mai apoi de a iubi tot ce e cretin în mine. fără cale de întoarcere. VIII. plm, orgoliul meu de ființă celestă și nemaiîntîlnită chiar nu cunoaște limite uneori. sunt zile în care mi-s chiar mîndră, mă dau în vînt după mine de mor și am impresia ca sunt ca o fereastră deschisă spre lumi despre a căror existență majoritatea oamenilor nu a auzit niciodată. și cum adică nu mă vrei? da chiar așa. IX. ieri a fost ziua mamei. aproape că mi-a venit să urlu cînd am simțit cum îmi strîngea mîinile, agățată cu toată ființa de palma ei aspră în palma mea, cu tot ce o doare, cu tot ce nu are și și-a dorit și a visat și a tînjit și a imaginat și a sperat o viață întreagă. se vede treaba că unele lucruri sunt prea mult chiar și pentru mine. iar mai tîrziu aseară la semafor, în drum spre minunata mea casă de prințesă am mîzgîlit pe un post-it că aș vrea să mor și să renasc de o mie de ori, doar ca să mă mai nasc măcar o singură dată. pregătită să iert. asta doar așa, că ar fi păcat să uităm totuși, că eu, în esența mea, sunt o nenorocită. X. înainte credeam pînă și-n rețeaua- orange-viitorul-nostru-sună-bine, credeam și-n oameni-linii-de-orizont și-n oameni-cafea-cu-lapte-băută-pe-stomacul-gol și-n oameni-casă și-n oameni-răsărituri-de-soare, credeam că oamenii răspund întotdeauna, cînd sunt strigați pe nume, credeam în toate rahaturile astea inexistente pînă începea să mă doară stomacul, pînă mi se îngreunau umerii, pînă mi se înmuiau genunchii, pînă mă apuca bocitul de pizdă proastă și îmi venea să-ți înfig ghearele în spate, din dragoste sau așa ceva. desigur că toate acestea îmi par acum ca povestite dintr-o gură străină. ah, dar ce încîntătoare și patetice emoții de fragedă demoazelă. și-atît. eu nu mai sunt acum așa. și în fine. că aproape că îmi fut weekendul, amintindu-mi toate acestea. XI. ar mai fi doar liniștea. eram convinsă că trebuie să am toate luptele cîștigate la capătul zilei, ca să-mi merit colțul de odihnă. m-am înșelat. confundam victoriile cu dreptul primordial la pace. eu de-aici încolo nu mai lupt, ți-am spus. tot la fel i-am spus și lui quentin: înțelege, asta e tot ce sunt, e cît pot duce, mai mult nu pot și nu am, hai să mai încetinim uneori și noi ca oamenii normali la cap, hai de-mi oferă privilegiul ăsta după care tînjesc ca o descreierată de prea mulți ani vinovați. de a fi doar o pace de a ta și-atît, e tot ce-ți cer. XII. să nu dea dracu să ai însă ceva de comentat, bestie. de altfel, îmi port mereu vinovățiile cu mine. îndesate dezordonat una peste cealaltă în buzunarul de la jeansi. ar fi chiar păcat să le las acasă. un lucru important în privința lor ar fi că sunt demnă de ele. și să fie scrise într-o bună zi pe bannere și dansate de avioane prin aer pînă s-ar întuneca și ar cădea tot cerul peste mine, nu am să las capul jos. nu, nu am să o fac. morala: dacă mă vei întîlni vreodată întîmplător în vreo gară, vei ști pe cine aștept? nu-i așa că vei ști? promite-mi că știi.