Grig Salvan

m-aș lăsa dus de apă m-aș culca singur sub brazdă cînd știu că celulele mele sînt închipuire de-o vreme alcătuire de-o clipă și-apoi… cu totul altceva fără nici o importanță… cînd știu că

cînd nu mai știu unde să-ți viu ție să-ți fiu șal purpuriu… mă-nvinge ușor un rău strivitor dor întrebător de neștiutor… oricît mă zbat capul îmi bat cum să te cat greu de

rătăcim fără urmă într-o seară albastră… c-un semn ostenit copacii ne-arată doar cerul… seara e vie… și alungită vibrează pe scări de albastră lumină… trepte suie trepte

nu te-mbrăca în durerea ce n-ai s-o poți îndura!... aruncă afară și fierea ascunsă în inima ta!... bucură-te încă de ziuă! de ceas și de ani nu-ntreba! mai zvîcnește ca apa în piuă ca

- nu ți se pare c-ai mers prea departe? ce folos îți aduce știința de moarte? aruncarea gîndului mult prea departe unde nimic nimănui nu se-mparte numai gînduri cu capete sparte… fior de nefire

pe pămînt a trecut înfioratul aprilie melcii pe pajiști au ieșit din cochilie a trecut cocorul peste grîul meu verde prin mine o primăvară grăbită se pierde... în mîluri s-au prăsit insecte și

stau întins la pămînt și te-ascult îmi sususri vorbe cîntate de mult parcă le știu… și parcă nu le știu parcă sunt viu în propriul sicriu… în pieptu-mi se stinge orice tumult… parcă îmi spui

departe ești, iubire… departe ca un dor ce s-a uscat pe buze și n-a mai fost rostit absența ta mă arde c-un foc mistuitor și dureros mi-arată ce nu mi-a fost sortit… departe ești, iubire…

obosisem de-atîta vreme cîntînd... obosisem de-atîta vreme iubind... cîntînd mereu pentr-un chip fără nume și neiubind vreodată pe cineva anume pînă cînd, în chip de floare, te-am

de se prelinge cerul pe-obrazul tău de ceară și mîinile crispate pe tîmple ți-au rămas de-ți bîntuie trecutul în fiecare seară și somnul... și nesomnul...și lacrima din glas dacă ți-e ziua

te-aștept cum în taină cerbul așteaptă cerboaica visată sub clarul de lună... coborînd din castel, din treaptă în treaptă pasul tău moale doar a dragoste sună... mă-nvălui în mantia ta din

de nu mai ai putere să ții în mîna ta toiagul cu penița ce-ți ușurase drumul de simți zvîcnind în tine o lacrimă de stea dar norii grei te-ngroapă cu umbrele și fumul… de crezi că orice-ai

știu că ești într-o poveste tristă că ești în turn de fildeș ferecată ești doar o fîlfîire de batistă… și doar parfum de floare fermecată ești încă prizonieră în poveste și doar cu gîndul pot

mă prind sărbătorile în hainele vechi și cu trecut luat pe datorie doar plosca mi-e plină cu lacrimi perechi și ca merinde... doar versuri pe hîrtie… mi-e pregătită traista de pribeag dar urme

ne prinde amurgul cu pumnii crispați tremurînd pe bancnote de mici bucurii pe aurul vieții cu zimții curați ne-aruncă zarafii un pumn de hîrtii!… cu ele ne-abatem cînd stele răsar la crîșma de

va veni cîndva o cu totul altfel de zi cînd vîntul va bate și n-o să-l pot auzi de-azur va fi cerul și n-o să-l mai pot vedea bucurie, tristețe nimic nu vor mai însemna… n-o să mai pot să rîd,

ești cea mai iubită femeie din lumea aceasta! și știu că și eu sunt cel așteptat și dorit tu ai deschis doar iubirii mele fereastra… iar eu… doar pentru tine să cînt am venit! te văd doar cu

nimic nu va rămîne din alcătuirile noastre de lut nimic din materia pentru care atît ne-am zbătut... nimic nu va rămîne din cele cu trudă făcute nici din împliniri și nici din dorințele