Grig Salvan

aici s-a pus un trup curat scăldat în iaz de munte l-a dus prin lume pururi beat poemul de sub frunte... necoapte oasele-i nu fac nici prețul unui cui... purtat de moarte într-un sac e bunul

răsucesc în palmă cîteva cuvinte cum m-aș juca absent cu niște zaruri scotocesc ca-ntr-o raniță veche în minte: nici urmă de verbe noi și de haruri... poem nu vor să nască verbele sărace nu

măsor cu privirea în lung și în lat tavanul alb și pătrat... și nu văd nici lună și nu văd nici soare nici stea călătoare nici stea căzătoare și nici fîlfîire de zburătoare... numai

floare de cîmp, o, tu floare cu dreptate... nu vezi cum mă duc pe-un drum nevoit împins de la spate?!... oare n-ai vrea tu n-ai vrea tu să treci în locul meu spre locul de veci?... oare

senin aștept nemișcat și drept cu mîinile cruce pe piept cu crucea săpată în piept senin și vag uimit cînd lîngă mine-ai venit cu degetul rece umezit pe frunte m-ai miruit ca pentru jertfă

o șoaptă caldă-mi strecori ca un ban și-amarul grijilor se pierde în van... nu știu cîți sori îmi strălucesc la brîu dar un foc mă-mpresoară ca un șarpe un rîu și pămîntul mă saltă spre cerul

m-am întors pentru totdeauna... am fost peste tot – vedeți colbul de pe hainele mele? el e totul... nicăieri n-am găsit altceva mai mult... sînt trudit dar nu flămînd – mi-am

nu știu, betty, ce mai e cu mine nimic nu mai e cum aș vrea... drumul nu mai stă drept ca la carte gîndul o ia mereu într-o parte și nici iubirea nu mai e ca o stea... treaba lor cum vor fi

ce greu adormi tu, iubire, uneori cu ochii tăi mari și adînci mă privești și-mi ceri mereu suspinînd pînă-n zori să-ți șoptesc iar și iar la ureche povești… ce greu adormi tu, în fiece

bateți fără glas câmpia nu vă temeți de-nserat niciodată ciocîrlia nu se teme de zburat... drumu-i aspru și vă roade tălpile de trubaduri... sînge roșu vă sloboade și din inime

leagănă-mi inima fără de vînt vorbește-mi fără cuvînt... deschide-mi poarta spre vis reînvie în mine albatrosul ucis... dezleagă-mă de umbra de lut descîntă-mi gîndul prea aprig

unde unde și cînd mi s-a rătăcit un gînd soare-n mare căzînd altu-n loc luminînd mai stins mai plăpînd palid de boala unui cer părăsit... mai adie a veșnic o boare de timp... dar unde de

tot mai des mă opresc din scris: ce cuvinte să țes? ce-ar mai fi de zis?... despre dragoste prea mult s-a scris... despre moarte s-a interzis... ar mai fi deschis drumul spre vis... dar

în crude ierburi caii tăi adastă aștepți, doinind, a Râului nevastă cămașa de mătase pururi castă desferecată-i azi pentru iubire… felină albă, trestie subțire Amalasunda – pînză de

cît de frig îmi era lîngă tine cînd ardeam și-ți vedeam ochii goi! mi-era rău... dar atîta de bine!... din atît de departe de mine căutam să te-aduc înapoi... cît de frig îți era

cum pot să-mi dovedesc c-ai existat? cum să zîmbesc cînd știu că n-am visat? strivit de certitudini și păreri mă zbat ca-n somn... dar nu ești nicăieri... lacrimi fierbinți mi se preling

nu cred c-a fost nimic adevărat din ce-am pierdut... din tot ce-am cîștigat... tot mai înalț castele de nisip dar valul șterge tot ce înfirip... din ce-am știut... nimic n-a folosit... din

focul în sobă abia mai pîlpîie geamul s-a umplut cu flori de gheață se face tot mai umbră în odaie... și mai frig... un gînd al meu se rotește în cerc: purtăm de la naștere o boală în

voi zbura cîndva numai prin forța trupului meu ca orice zburătoare... lucrez de mult la aripi nespus de ușoare... într-o bună zi voi chema presa și lume peste lume și voi zbura eu

pe cer moțăie luna de ceară broaștele-ngînă ruga de seară ciorile-n nuci caută-n pene vremea de mîine... lacul și-a uns obrazul cu smoală sălcii jelesc cu capul în poală... rîul din vale

mă uit, iubito, într-o fîntînă adîncă... şi ce crezi că văd? văd fundul pămîntului care-i tot aşa ca şi cerul... tot atît de departe şi

mergeam pe cărăruie orbecăind prin noapte mai tresăreau în mine și plînsete și șoapte călcam pe lutul rece cu talpa numai spini lătrau la mine cîinii uitaților vecini... mă-ndepărtam de casă cu