grama marius

Of, clipele astea trec așa repede, simt barba crescând, aducând cu ea toamna vieții, văd părul atingând umerii acoperiți de primăveri, mă privesc în oglindă, iar timpul desenează pe chipul meu,

Cu tot alaiul cuvenit, se-ntâmlă astăzi iară, să mintă iarăși s-a pornit, și-apoi s-o dea în bară.

Liniște amară, atât mai era în odaia veche, pereții dezrobiți de geloziile timpului erau gata să cadă, lumina abia mai pătrundea, prin păienjenișul ce devenise stăpânul de necontestat. Era ora

Același vis neștirbit, aceeași muzică-n fundal, aceeași iubire ce ne-a pătruns, și totuși un gol nepătruns creștea între noi, ne alunga unul de celălalt. Același text de descumpănire, fără

Un început fără de nuanță, sau poate un punct fără sprijin, așa arăta dimineața și așa eram eu, deschis și totodată ferecat de timp, lovit sau apărat de fulger, ori poate este doar un vis, iar

Ceas după ceas lumina-mi se stinge, iar dorul mă arde năvalnic, cu ochii pe glastră prind să răzbat iubirea curată, cerească. Din stele culeg dorințele albe, să-mi pot retrăi nemurirea, și-n

Apa zămislește neputințe ce cresc, trecutul învie din viiitor, ascult setea pământului tânăr.

O dimineață rece, ca multe ce au trecut, dar mai plină de negură după ploaia căzută. O adiere slabă de început de zi, cu puține zgomote, apoi din ce în ce mai multe. E joi, sau vineri? Dar ce

Pe când mantia cernută, a rubinelor de apă, se răsfrânge-ndurerată peste lacul adormit, pe când astrele cuvântă, sufletelor care zboară, iar pământul încălzește mugurii ne-mbobociți, prind a

Pași, umbre, cuvinte, îmi ard nerăbdarea toridă, mă urcă pe steaua iubirii de foc, iar dansul spre viața senină. Năvalnic refugiu e dorul tăcut, iar poartă, suspinul nesigur, mă poartă pe calea

Apropie-te cuget, deschide fereastra ce moare, aprinde firavul licăr de viată, sau pune-mi iubirea ce plânge și ea, pe inima prinsă în ceață. Lumină de zbor să-mi fie un înger pierdut, iar

Val după val, fărâmă iubirea firavă, plânsetul ei, scâncet de inimă trează, lacrimi ce-i curg, ard rătăcirea senilă, îngerii plâng, bocetul ei de copilă. Dor după dor, timpul apasă

Că tot cosim de mi de ani, pe-acestă holdă prea-străveche, azi un cosaș ne taie bani, cu-n zâmbet fără de pereche.

Cine te mai poate opri, cine? Ce te mai poate face să te răzgândești? Trecutul, prezentul sau viitorul mai pot conteni urcușul nebun, plin de emoții, de pași făcuți în graba nevoilor

A trecut, era și cazul, aceeași monotonă caravană a ideilor, dar a lăsat o mică dâră, minusculă și plină de culoarea regretelor. nu pot s-o ating, e prea rece e toată gheța adunată-n ea, dar

Iepurașul plictisit, de cadouri duse-n van, se îmbracă dichisit, într-un miel în acest an.

O pată sunt, sub umbra ta, și strop din apa dulce, aș vrea să fiu, aș vrea, aș vrea, speranța din răscruce. Tu lacrimilor le vorbești, dar plângi, râzând intr-una, și-n ochii mei tu

Că tot venii, iar primăvara, și bea de zor ca un rebel, aprinde-n scârbă iar țigara, căci se făcu azi, \"ghiocel\".

Ce freamăt, ascunde lumina târzie, ce dâre apasă pe negrul amurg, lumina-și trimite vestita solie spre razele nopții, ce curg. O liniște aspră atinge pădurea, pe cetini și tufe ce plâng, în

Lumină vie cade de pe tei, lumină albă, dulce și sublimă, ea îmi alină crudele idei și-mi sihăstrește faptele-n derivă. Ascund la piept, o parte fără vină și mușc din fructul fără

De parcă era ultima poartă, cu același coviltir, colorată de eratele vieții și adusă în pragul imperfecțiunii umane. Era ultima treaptă de trecut, ultimul obstacol de sărit, spre conștiința

O torță răzbate prin sufletul meu, și-mi arde privirea și crezul, mă lasă să spumeg, nu vrea ca să pier, și duce-n genune auzul. Mă arde durerea, durerea de fier, și-mi scânteie soarta

Atingere vie, sudoare și dor, străbat împrejuru-mi tăcerea, nespusele vorbe prind de răzbat eterul de seară, misterul. Doar susur de noapte, prigoana alungă, în cete spre albe dorințe, cu

Parcă și mai pătimaș, Dragobetele se schimbă, își ia nume de oraș, Valentine\"s... și-o altă limbă.