Nisipul ardea sub razele setoase,
vântul cald fraterniza la seceta nemiloasă alungând orice ripostă de viață.Valurile de căldură se repetă aducând cu ele
tot mai multă sudoare din pieptul
Alb, pare trecutul tivit de lacrimi,
alb trebuia și viitorul din privirea de sticlă,
dar timpul parcă stă în loc neclar în nuanțe.
Aprind ultima fereastră de alb,
ultimul zâmbet din roșul
Cu glas ostenit,mă clatin în rugă,
cu suflet lovit privesc către cer,
ascult deznădejdea pornită pe fugă
și cad în genunchi alături de cler.
Cu lacrimi ce ard netezesc regăsirea,
cu lentele
O nouă treaptă,
un spasm neobosit de timp,
prin care-mi trec urzeala clipelor,
un punct firav de plecare devenit poartă,
a viselor rupte din amintirile-mi cuprinse de dor,
o sanie ce aluneca pe
Parcă tot mierea o căutam,
peste suflete câmpuri,prin gânduri livezi
învăluite de priviri râuroase,
unde se oglindesc sentimentele nouroase.
Căutam de zor acest început fericit și dulce,
numai
Aruncă blestemul și pleacă,
iubire ce duci doar suspin,
mă arde în plasa ta deasă,
cu foc de durere divin.
Mă uită în albele vânturi,
s-alerg deopotrivă și eu,
să trec prin urzeala de
Ard clipele tăcute,
umbrele timpului mă apasă
în ceața amintirilor stinse,
de dragostea crudă.
Inima cere răgaz,
timpul alungă ultima lacrimă,
nedesprinsă încă de suflet,
în jocul
Trepte de foc,
pașii îmi scapără singuri,
luna pe loc,
deapănă lungile gânduri,
chipul timid,
dragoste-n vis îmi arată,
duc către cer,
inima mea cea curată.
Aripi de vânt,
nasc în
Aho, aho,
dragi cititori,
scriitori, învățători,
lume cu scaun la cap,
s-o luăm ușor la trap,
până anul nu ne prinde
fără bani, fără merinde,
fără casă, fără masă,
doar cu griji, ce ne
Da, sigur sunt crini,
o ploaie strălucitoare de crini,
alerg să-i pot culege, dar se sting în lacrimi
ca un fluture ce zboară cu o singură aripă,
să-i văd, doar atât îmi doresc și poate,
un crin
Strada pustie ca de obicei,
mă strecor printre fulgii adormiți de seară,
aceleași vitrine acoperite cu strălucirea ghirlandelor,
trupurile manechinelor rugându-se zânelor pentru viață,
iar
Tacut, purced alene,
spre tainele iubirii,
lacașul suferintei și-al bucuriei dar,
mă pierd în marea sorții lovit de agonie,
și-ți plâng iubirea dulce,
amarul meu altar.
Ce patimă mai crudă,
Azi va trece, dar mâine,
ariple dorului mă trimit spre tine,
îmi răscolesc amintirile dulci,
mă poartă spre dragostea ta.
Primește-mă floare de înger,
iubirea eternă să-ți cânt,
ești viața ce
Adie tristețea, veșnic alături de mine,
clipe de jale , dor și suspin,
m-apasă iubirea, dulcea mea cale,
ce-nvie în mine un spirit divin.
m-alungă lumina-n aripi de vânt;
și-n lanțuri de stele
Ard nedorite mustrări,
mă alungă departe de tine,
mă apasă spre apusul nepătruns,
mă face mai lin mai greu de atins.
Pierd, pierd totul să te pot vedea,
pierd visul cel mai de preț, să te
Acum că plec, iertare-ți cer,
și-mi lepăd suferința,
iar în amurgul efemer,
păstrează-mi neființa.
Acum că plec, păreri de rău
străbat coliba rece,
iar în amurgul timorat,
durerea mă
Doliu, poate cel mai mare de la Mihai Viteazu încoace,
poate fi înmormântarea poeziei românești.
Este golul din iubirea noastră.
Este chemarea unui zeu pe postamentul lui.
Plâng, e prea mult,
Ce tristă curge apa,
ce trist mă arde focul,
cenușa-mi cerne pâinea,
iar cerul nenorocul.
Apusă-mi e privirea,
pitită peste ape,
doar focul deznădejdii,
îmi arde peste pleoape.
Atinsă de culoare și
revenind alene,
se puse fără jenă
în rochii de mătase,
vibrează iar pădurea
de suflul ei cromatic,
se prăvălesc gutuii
în puful aromatic,
și-adună laolaltă
în mantia-i
Credeam că totul a căzut
speram dar, deznădejde
și încă nu am priceput
cum lacrima se pierde.
Azi, pare tot mai clar
e doar tăcere-amară
sunt reguli puse pe tipar
ce nu o să dispară.
Sunt
Stecor din amar, semințe de lacrimi,
să pun pe altarul amorului viu,
să-mi crească iubirea din cetină verde
și-apoi să privesc spre cerul senin.
Adun rămășițe de dragoste pură,
să pot aduna în
GM