Ce vis, ce dulce ofrandă,
culeg din gradina cu flori,
hrănit din firava lavandă,
suspin după tunet și ploi.
Ce murmur, ce stare febrilă
ascut din nuanțe de nori,
certat de natura
Prăpastie, pierzanie și deșertăciune, atât am găsit în noul apartament al vieții, sfâșiat de comportamentul invizibil al unor trubaduri născuți din pierzania timpului abia așezat pe caldarâmul
Laptele iernii se acrise de mult,
cântecele de pițigoi se auzeau tot mai des,
luna mai mândră ca nicicând, apărea voluptoasă,
pe calea începutului de primăvară.
Pași, tot mai multe sunete
Pașii se răresc la cumpăna de ani,
viscol în suflet, amăgiri și tristeți,
apusul asmute verdele anului tinerel
spre oasele obosite ale trupului meu.
Cugetare, sfidare sau un nou început,
sau
Spiriduși loviți de greve,
saltimbanci dezamăgiți,
toți vom trece pragul serii
cu ochi triști și necăjiți.
Astăzi, parcă prea devreme
meseriile ne mor,
suntem pleava ăstor timpuri
căci
Sunt prins în colivia mea,
răpus de fiare și păcate,
mă plâng cu ochii la o stea:
de libertate când am parte?
Sunt prins în valul nesătul
ce rupe malul fără milă,
mă sting în visul meu
Stau alături de icoana stafiei mele,
prăfuită de adânca necredință a vieții,
obosită de neajunsurile mele abstracte,
necăjită de lipsa faptelor mele bune,
vorbim de apa rece de izvor, de
Tot ce vine parcă pleacă, odată cu tine,
totul se rupe înainte de a se-nfiripa,
iar gândul meu ciob de scânteie ar vrea să
aprindă în tine dragostea ce-ți port.
Vlăguit de corbii ce aduc știrile
Lacrimi cresc alături de mine,
clipe rătăcite aduc pe umerii istoviți,
doar liniștea morții alină suspinul
căderii în necunoscut.
Aspră capcană a viselor reci,
resimt odată cu ceasul ce
Să aleg astăzi un crin,
poate frunza de pelin
sau, un spin din trandafir
dar e umbra lui Vadim,
așa c-o să stau cuminte
să se-aleagă președinte
cel ce știe cum se minte
fără jenă, a lui ginte.
Apusul de an aduce cu el
încă o pată albă în părul castaniu,
amintiri plăcute sau neplăcute din
timpul zilelor scurse, mai
repede ca odinioară.
Gândul îmi zboară peste an,
oprindu-mă la
Uncia timpului scapără umbre,
distincte, dar diforme în volbura
trecutului ancestral, stropit cu fantele
orelor topite de suflul faptelor târzii,
înfrânat parcă, a mă revedea în același lăcaș
al
Asprime de nea mă cuprinde,
când pașii ușor mi pornesc,
e noapte și vin către tine,
e noapte dar eu te iubesc.
Sublimă durere mă arde,
când trupu-mi te cheamă mereu,
aștept prigonirea
Parcurg o treaptă, două
din anotimpul vieții, dar
tot căldura sufletului fără anotimp
mă aduce în pragul iubirii fără de timp,
fără de frică și lipsită de vreo povară.
E timpul să culeg muguri
Tropot de gânduri aud din senin
și-mi mușcă tăcerea de fier,
clipe atinse de ură trosnesc
sub priviri de mister,
lumina se-amuză cu plânsetul meu
sub ruptura de vis efemer,
dar sper, la un pas
Capriciu deșart, să răsfoiesc printre aripi de înger,
să adun ceara lui Icar, să pot croi alt zbor de cuci,
ce stăvilar ridicat din puf mai pot găsi între două
muze ce aruncă profetica stigmă a
GM