Cuvinte,
un vulcan de supărare, o crevasă în timp
o avalanșă de amintiri...
trăiesc din ele, mă fac să fiu eu, să fiu...
iubire...vis sau realitate,...da aștept clipa.
mă judeci, joc divin, mă
Atinsă de culoare și
revenind alene,
se puse fără jenă
în rochii de mătase,
vibrează iar pădurea
de suflul ei cromatic,
se prăvălesc gutuii
în puful aromatic,
și-adună laolaltă
în mantia-i
Prăpastie, pierzanie și deșertăciune, atât am găsit în noul apartament al vieții, sfâșiat de comportamentul invizibil al unor trubaduri născuți din pierzania timpului abia așezat pe caldarâmul
Cine te mai poate opri,
cine?
Ce te mai poate face să te răzgândești?
Trecutul, prezentul sau viitorul mai
pot conteni urcușul nebun, plin de emoții,
de pași făcuți în graba nevoilor
Salut, apus de soare rătăcit,
prin nori de ploaie călători
ce duci la somn, neantul obosit,
și-aduni pitit miresmele din flori,
grăbit.
În urmă lași, doar dâre de culori,
pasteluri simple,
Parfum de roua simt,
e pură și nedecolorată,
iar ceața sora ei de-o viață,
duios mă mângâie pe față.
O ce dulceață, sublimă, timidă,
dar aspră și de gheață
eu doar cu ea mai pot visa
și mai
Ambiguă trecere,
răstorni asfințitul topit,
trezești monotonele umbre celeste,
le torci în fuiorul anostului timp.
Răsfiri țesături din bolta cerească,
aduni foc de gheață în tolba cu
O rază și balta începe să-nvie,
Cu zgomote scurte din stuful umbros,
Cu valul, ce sticlă dorește să fie
În umbra cea deasă, de pir răcoros.
Pe apă apar cerculețele dese,
E semnul că nada e
Ploaia în geam, cade iar rece și crudă,
Șipot de dor, crește, suspină, se-amuză,
Sub un șopron banca e neagră și udă,
Eu te aștept, stau pironit spre ecluză.
Tu nu apari, ochii încep să se
Măceșul își cerne dulceața,
în zumzet de-albine grăbite
iar frunzele-și cântă speranța
ascunse prin ramuri pălite.
În cârduri se-adună cocorii
ne cântă balada cea tristă,
și pleacă odată cu
Tristele cuvinte s-au dus,
au rămas doar amintirile prăfuite
de amprenta timpului scurs în neant.
Azi poate ca și ieri voi zăbovi
în preajma cuvintelor încrucișate,
voi pierde noțiunea timpului
Curate gânduri astăzi
așez pe o hârtie,
gândesc la nemurire,
la viața ce-o să fie.
Și nostalgia-mi curge,
timidă, pe-a mea frunte
nu doare și nu minte
e pasul de pe punte.
Întinderea se
Șuieră vântul,
Apa se duce,
Azi și pământul,
Geme-n răscruce.
Fulgere sar,
Stele aprind o speranță,
Luna pe cer
Duce lumina de gheață.
Linii apar,
Bolta desene crează
Venus, mai
Și dacă tot mai suntem vii,
să ne purtăm speranța,
căci vine ziua când v-om știi,
ce crudă-i aroganța.
Și dacă versuri se mai nasc,
din pana tremurândă,
feri-ți cuvintele ce pasc,
doar
Sunt prins în colivia mea,
răpus de fiare și păcate,
mă plâng cu ochii la o stea:
de libertate când am parte?
Sunt prins în valul nesătul
ce rupe malul fără milă,
mă sting în visul meu
Ce-mi dăruiești, gând nedorit,
cupa de rouă cu ser otrăvit,
șoapte amare, lacrimi târzii,
numai tăcere, iar tu nu mai vii?
Ce îmi promiți, clipe ascunse,
strai primenit, vise distruse?
Nu mai
cu noaptea-n cap se trezesc, scrâșnind de durerea greutății,
se privesc, se tem că nu vor izbuti căci una va ceda,
așa începe ziua gemenelor de fier, fardate cu rugină,
scluptate (sculptate) în
Lângă umbrele mâhnirii crește și umbra mea,
timida dar printre cele mai tinere,
cu greu își face loc căci și aici e
multă aglomerație de când decepția
este mama tuturor.
Se strâng în jurul
Silabe cad în ascuțiș de ciornă,
iar noaptea trece în dement delir,
eu nu mai suflu nu mai scot o vorbă,
aștept răceala vieții în declin.
În versuri lacrimi cad, argint topit
în suflet trepte
Azi va trece, dar mâine,
ariple dorului mă trimit spre tine,
îmi răscolesc amintirile dulci,
mă poartă spre dragostea ta.
Primește-mă floare de înger,
iubirea eternă să-ți cânt,
ești viața ce
Tot se duce, totul vine
Totul este început,
Să începă totul bine,
Încă nimeni n-a putut.
Tot se crede, totul minte
Totul este definit,
A-nceput totul cuminte
Să se simtă asuprit.
Tot ce
GM