George Pașa

Finalul textului amintește cumva de „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury.Tot spre final, am observat jocul omonimiei: utilizezi „ochii” acolo unde s-ar aștepta omonimul său (subtilă imaginea „ochii de apă”). Mi se pare că inițial ai scris „ochiurile-băltoace”. Cred că era mai inspirată forma cu cratimă.
Ai scris aici un text sensibil, cu impresionism imagistic, cu pendularea între real și arhetipal. Valențele lirice de netăgăduit sunt minate, într-o anumită măsură, de utilizarea cam multor conectori sintactici. Sigur, nu sunt adeptul eliminării acestora, din nevoia de sens a enunțurilor.

Îmi place mult textul acesta, nu numai pentru că aduce aminte de „heteronimul” tău, Irinel.

„la îndemână”, fără „de”

Sigur că se greșește chiar și la case mai mari, și eu greșesc, dar îmi corectez manuscrisele, chiar și mai târziu, dacă nu am observat greșelile. Nu sunt supărat, doar dezamăgit puțin fiindcă nu prea ai încredere în ceea ce spun. Știu că unii autori lasă pauze unde vor ei, însă, n-ar trebui să uităm că suntem (vrem, nu vrem) promotori ai limbii române.
Nu-mi place să intru în discuții interminabile, de aceea închei aici.

Este inspirată și originală analogia dintre femeie și pâine, mai ales că, pe măsură ce se înaintează în text, rămâne iluzia că se vorbește despre pâine, când, de fapt, tot femeia este „scânteia” care aprinde imaginația. Există, în opinia mea, o dublă sugestie în această analogie: una, care îi conferă sacralitate „femeii-pâine”, alta, mult mai practică.
Rimele, chiar dacă nu aduc inovație, păstrează cântecul. Poate că acest lucru contează mai mult, fiindcă structurile lirice nu sunt de la îndemână oricui.
Prin atmosferă și prin unele versuri (spre exemplu, „la crăpatul de zori, să nu plece cu altul”) amintesc de Esenin, eternul adolescent al liricii universale.
Cred că poezia aceasta ar putea fi pusă și pe muzică (dacă nu cumva ai și realizat acest lucru sau ai în vedere aceasta).

Bine, atunci promit să nu te mai deranjez cu observații de acest gen. Însă, nu voi mai putea comenta vreun text cu greșeli gramaticale. Așadar, ai scăpat de un critic acid. (!)

Mie nu mi se pare un text extraordinar. Poate așa s-a dorit, să aibă aparența unor truisme de tipul "iarna nu-i ca vara". Măcar de ai șterge virgulele dintre subiect și predicat.

Acum e chiar mai bună strofa finală. De ce ziceam că aici simt poezia: are și figuri de stil (deși se poate scrie poezie și fără ele), are și emoție estetică, transmisă de intensitatea enunțurilor. Sigur, mai sunt și alte aspecte, pe care nu le voi enumera. Doar pe acesta: nu mai insiști cu o multitudine de personaje și indici spațiali, care dădeau prozaism discursului. Știu că e foarte greu să spui ce este sau nu poezie, în varietatea discursivă actuală, unde chiar și prozaismul capătă valențe poetice.

Îți mulțumesc pentru semnul de lectură. Cred că trebuie să mai răsucești puțin perspectiva, să vezi la ce persoană vorbește eul liric. În ultimul timp, cred că de mai mulți ani, prefer ca indice al subiectivității persoana a II-a, nu pentru că nu mi-aș asuma identitatea creatoare. Aici, desigur, dacă e o dedicație, te-ai fi așteptat ca persoana a II-a să se refere la interlocutor. Nu! de-al naibii, eul liric nici aici n-a renunțat la adresarea către sine la persoana a II-a. Rămâne doar regina aceea, din cărți sau de dincolo de ele.

Acesta este, într-adevăr, un text poetic. La ultima strofă cred că ar trebui să mai lucrezi. E ceva care nu se leagă.

Am uitat să acord steluța. E un text care se ridică la nivelul exigențelor mele.

Poate că, de aș fi scris eu textul acesta, l-aș fi așezat altfel, încât dislocările sintactice să fie mult mai vizibile. Mă gândeam că arta persuasiunii ar presupune acest lucru, însă, nu uităm că aici este poezie, unde libertatea este nelimitată. Frazarea este inteligibilă, cel puțin pentru mine.
Mi-a plăcut textul, transmite într-o formă sensibilă ideile. Puțin cam retoric, dar, gândindu-mă iarăși la titlu, acest lucru nu dăunează grav sănătății textului, ca să parafrazez un slogan. (!)

Știu, de când mai intram și te urmăream pe Facebook, că mai scrii și texte inspirate de picturi. Și acesta cred că are același izvor, doar că aici imaginația zboară mult mai departe, relevând relația dintre creație și creator. Este și o reflecție asupra îndrăgostirii, și un tablou poetic vizând relația dintre exterior (natura) și interior (sufletul). Cel mai mult mi-au plăcut versurile în care, în spirit postmodernist, este persiflat clișeul cu fluturii în stomac (imaginea este surprinzătoare dacă ținem cont de maniera ta de a scrie): „toți îndrăgostiții se laudă cu fluturi în stomac / eu doar cu o colonie de crabi și raci care dau în așa fel înapoi / timpul ca fiu risipitor”. Mi se pare cea mai reușită imagine poetică din text, fapt care aș zice că ridică mult nivelul acestuia.

Nu știu dacă e bună compararea aceea cu „Selenoid” (roman pe care l-am citit și eu) fiindcă acolo e ficțiune (chiar dacă în timp ce citești te gândești la naratorul ăla care prea seamăn cu autorul), pe când Irinel Georgescu ești chiar tu, fie și cu un alt nume. Ți-am zis că păreai mai inspirat atunci. Uite, mi-a venit o idee: ce-ar fi să scrii un ciclu poetic intitulat „Din poeziile lui Irinel Georgescu”, așa cum Pasternak a inclus în volum poeziile doctorului Jivago. Poți trece la subtitlu acea intitulare sau, pe varianta nouă, să creezi chiar un subiect cu acel nume.
Mi se pare că suferi prea mult pentru ceea ce a fost. Așa am înțeles citind aici (și nu numai aici).

Cred, totuși, Dragoș, că se potrivește acolo termenul „curara”, semnificând un anestezic pentru divergențe. Aș fi preferat forma „plajă” pentru singular, nu pe aceea utilizată regional. Dacă e forma de plural, atunci e cumva forțată. Ultimele două versuri mi se par cele mai bune. De fapt, un final bun poate atenua eventuale neîmpliniri ale întregului.
Doar o umilă părere.

Scuzele mele! Rog un editor să șteargă comentariul meu, adresat altui text. Citeam aici și aici am și scris cu totul altceva.

Am uitat de gluma aceea. Cum ar fi să vezi și profii la corigență?! Vei fi fiind tu domnul doctor în filologie, dar nici eu, umilul profesor, nu sunt de lepădat. Și eu glumesc. Onorat de lectură și semn!

Emiliane, ești printre comentatorii ăia șugubeți care, cum dau de un text în prozodie clasică, imediat uită ce-au vrut să spună. Glumesc, desigur. Parafrazându-l pe nenea Iancu, aș zice: „Și ce comentariu frumos frumos aș fi scris, domnule!” N-a fost să fie!
Domnule Caragea, e mai mult o joacă textul acesta. Excelent nu are cum să fie fiindcă are o rimă forțată de împrejurări („incognito”/ „iubito”; la primul cuvânt trebuie mutat accentul pe ultimul „i” ca să rimeze) și o alta asonantă („stâlp”/ „tălâmb”, fiindcă primul cuvânt nu avea nicio rimă perfectă). Nu mă hrănesc din stări conflictuale, rar scriu astfel (nici nu am o natură conflictuală).
Dragoș, am fost puțin laș deoarece am lăsat tot greul în seama fetei (vezi discursul dintre ghilimele). Totul este ipotetic, moderatorul nu e cineva anume, poate fi și unul dintre „polițiștii vocabularului” despre care vorbeam în prima secvență din poemul „Albăstruiu”. Am plecat de la modul de logare pe site-ul nou și am construit o situație ipotetică. Sigur, comentatorii ăia simpatici sunt de aici. (Cine nu e simpatic? Mai ales când se ceartă ca niște copii cărora li s-au luat jucăriile).
Vă mulțumesc tuturor pentru impresiile de lectură!

Maria, mă bucur că ți-a plăcut textul. Îți mulțumesc pentru evidențiere. Totuși, m-ar bucura mai mult dacă ai și spune ceva despre text. Da, e o state diferită față de ceea ce am scris în ultimul timp, dar nu ceva singular în creația mea, dimpotrivă.
Dragoș, mă bucură atunci când cineva înțelege atât de bine ceea ce scriu. Sigur, nu trebuie să coincidă ceea ce am vizat eu cu opiniile comentatorului, dimpotrivă, farmecul unui text stă și în faptul că poate naște alte și alte sugestii. Într-adevăr, se poate să fi fost influențat de oniriști în ceea ce am scris, fiindcă recitesc acum poezia lui Leonid Dimov, un adevărat maestru al versului în prozodie clasică. Viziunea lui Noica din „Devenirea întru ființă” îmi este, de mult timp, un prilej de meditație asupra sensurilor acestei lumi. Înrâurirea sa e mai puternică decât aceea a lui Heidegger din „Ființă și timp”. Îți mulțumesc!
Ottilia, mă bucură lectura ta și faptul că ai găsit „ceva poetic” în acest discurs. Îți mulțumesc!
Vreau să spun că eu văd textul ca pe unul mediu raportat la ceea ce am mai scris și la exigențele mele creatoare. Însă, cititorul are propriile sale criterii de apreciere, așa că dreptatea e și de partea lui.

Îți mulțumesc pentru părere. Este opinia ta și o respect.
Precizare! Textul e scris în 2020, așa că nu are legătură cu „evenimentele” de pe Agonia. Îi rog pe cititori să mă scuze pentru absența paragrafelor de pe varianta veche a site-ului. Am postat textul direct pe romana.agonia.eu, unde paragrafele sunt lăsate, chiar e spațiu prea mult, încât să includă și pauzele pentru țigară despre care vorbesc în text. (!)

Se păstra sensul, chiar dacă dispărea pronumele, fiindcă substantivul e articulat, „casa”, trimite și la „acasa noastră”.
Atunci, dacă ții neapărat, folosim verbul al infinitiv, nu la supin: „avea o poftă nebună/ de-a ne zugrăvi casa”.