George Pașa

Simplu cu acea corectură: verificați în DOOM3 ( e și online) și nu veți găsi „a pitroci”, doar „a pritoci”. Știu că se folosește incorect și forma „pitroci”. Când mai aveți dubii (oricui i se întâmplă), apelați la DOOM 3.

Rugămintea noastră (cred că sunt în asentimentul colegilor de redacție) este să meditați îndelung înainte de a posta, ca să nu mai retrimiteți textul de n ori. Acest text a fost verificat de cel puțin trei editori. Modificările sunt bune, dar nu să schimbe esențial sensurile textului. Spre exemplu, comentariul meu precedent nu își mai are sensul.
Personal, preferam prima variantă, chiar cu stângăciile și forțările de limbaj, fiindcă era mai curajoasă în limbaj. Da, acum textul este mai clar, dar nu mai reușit.

Dacă nu ai citi cu atenție textul, n-ai remarca faptul că Lucy ese numele atribuit lui Lucifer. Nici n-aș putea zice că ar fi aici clasica antinomie dintre damnare și salvare, nici demitizare, cel puțin nu în maniera postmodernismului. Este aici (care „aici”, te poți întreba?) o confesiune lucidă, piperată atât cu arma ironiei, cât și a sarcasmului. Un fel de periplu printre/între lumi, atât reale, cât și virtuale.
Mie mi-a plăcut poemul, deși inițial mi se părea că se sare de la un subiect la altul. Citind mai atent, am remarcat că avem de-a face cu o alternanță a planurilor.
Nu spun mai mult, fiindcă nu îmi (mai) place desfacerea firului în patru, mai ales că poate impieta asupra conținutului. O lectură multistratificată oricum ar fi necesară.

Corectează „pitrocim”!

De fapt, textul este proză, ca și prima parte. Ai bifat greșit încadrarea.

Eu sunt cel care a mușcat prima dată din nada acestui text, pe mine să mă înjure (esteticește vorbind) cititorii cărora nu le va fi pe plac articolul acesta de factură eseistică.
Citindu-l, m-am gândit de la început că ar fi o replică la „Rinichiul - top-modelul organelor noastre interne...” de Bogdan Geană. N-am observat că este chair așa decât după ce l-am recomandat pentru lectură. Este o replică foarte bună din mai multe considerente: îmbină la fel, în mod armonios, enunțurile specifice textului informativ cu cele ale textelor explicative și argumentative; arată limitele taxonomiei, suplimentându-le cu ironia fină; are umor pe măsură și, desigur, multe alte calități, pe care le las în seama cititorilor să le descopere.

Lipsesc două virgule, dincolo de „amurgul zeilor” din Olimp.

Mai aveți greșeli de ortografie, inclusiv semne diacritice lipsă.

Semnele diactritice sunt obligatorii.

Îmi plac textele acestea în care ideile sunt sublimate într-o formă eliptică, într-un limbaj direct, dar nu în totalitate, fiindcă anumite recurențe verbale dau o intensitate sporită mesajului, în ciuda tendinței spre gradul zero al scriiturii.
Ideea care mi s-a părut cea mai importantă (aceasta fiind,poate, și cheia textului) este aceea a viselor care rămân afară, neprotejate de invazia răului. Adică oamenii se retrag în adăposturi, dar idealurile (visele lor) pot oricând fi spulberate.

Primele trei strofe sunt în regulă, adică au tensiunea ideatică și expresivă a unei poezii. Însă, ultimele două devin prea declarative, sunt acolo doar simple afirmații, care țin, mai degrabă, de un jurnal de idei, fără poeticitate.

„francezisme”? poate „franțuzisme”.

Nu prea se încadrează la proză. Puteți muta la jurnal.

Doamnă Petrov, formularea din ultimele două versuri ale primei strofe nu este cea mai potrivită. Se înțelege că, de fapt, catastrofele sunt „menite bezne și abisuri să răpună”, deși sigur nu asta ați dorit să transmiteți.

Te pomenești că de-aia unii or fi fugind ca iepurii, că am lăsat fereastra deschisă! M-am abținut să nu pufnesc în râs citind ceea ce ai scris. Mă rog, eu spun altceva, dar, vorba lui Moromete, „e un punct de vedere”.

A, da, dacă mă uit la titlu, și un fel de „chemare a străbunilor”, ca efect al glasului din sânge. Nuanțe și nuanțe. Acum parcă îmi place și mai mult ideea.

Ca anecdotică, textul m-a amuzat, dar nu cred că e suficientă doar acea poantă. Desigur, ideea nu este deloc rea. Un fel de parafrază după „Ești ceea ce bei.”, sub forma: ești ceea ce citești.

Revin pe textul acesta care, din eroare, și-a pierdut steluța. Rămân la impresiile din primul comentariu, fie că am plecat inițial de la o ambiguitate care, de fapt, nu prea exista. (!) Dar, cum spuneam, e plauzibilă și acea interpretare. În plus, am reperat și nuanța ușor ironică a repetiției „noaptea noaptea noaptea”, încât, „cu tot amarul ei” care urmează, mi-a stârnit acum un zâmbet.
Merită să îi reacord distincția.

Revin pentru a spune că este, pentru mine, unul dintre cele mai tulburătoare texte citite despre femeia-mamă, fiindcă (nu cred că mă înșel) este dedicat celei care ne-a dat viață. Fără a avea imagini poetice ieșite din comun, textul relevă în mod vizibil autenticitatea trăirii. Nu spun mai multe, doar am vrut să remarc de ce mi s-a părut mie demn de lectură.

Este aici o poezie de un lirism profund, cu o ascuțime a viziunii poetice împletită armonios cu trăirea, aproape mistică, a unor dureri ancestrale. Cu trimiteri subtile la turnul Babel sau la „Noul testament”, textul se organizează în jurul simbolisticii pietrei. Pietrele nu au nicio vină că au fost tulburate din echilibrul inițial, din menirea lor de a participa la cântecul orfic al elementelor.
Se poate spune, pe drept, că textul este tributar unei poetice mai vechi, însă, pentru mine cel puțin, contează dacă acesta este sau nu poezie. Și, dincolo de aparenta închidere a unor imagini poetice, mi se pare a fi aici o poezie de calitate și, chiar dacă nu are un lexic neobișnuit, are alte virtuți, cum ar fi: reflexivitate, conturată într-o meditație asupra rostului pe care omul în are în lume, că are de învățat de la pietre răbdarea și inocența; expresivitate doar atât cât este necesară pentru exprimarea ideilor poetice într-o formă cât mai accesibilă (deși textul are mai multe chei de lectură).

Recomand această poezie pentru lectură.