George Pașa

Katy, cred că e sinceră \"offtopicăiala\" ta, dar te înțeleg, te grăbeai, n-ai mai avut și timp să argumentezi. Drumul e același, chiar dacă eliberat de colbul metaforic. Însă, până la urmă, tot acela ne va (în)scrie drumul. Mulțumesc!

Ioana, e pertinent comentariul tău. Am început să înțeleg și prea frecventa utilizare de către tine a punctelor de suspensie. Aici, cel puțin, mă ajută să văd și reprosurile ascunse. Adică, de ce antipoezie? Sau faptul că nu prea răzbate iubirea de aici. Mulțumesc!

Scuze, A. Dragomir se referea la auxiliarul verbului. Corect: \"or fi fost\".

\"de\", \"dizarmonică\"

Chiar dacă tema și ideile textului nu sunt noi, totuși maniera de exprimare artistică a acestora și tribulațiile creatorului dezvăluie un spirit complex. Poate că modul cum se reflectă aici ideea că poetul este, înainte de toate, un om, cu mizeriile sale interioare (\"ca animalul din gând în care am dat cu piciorul/ fără să țin seama de bubele și abcesele de sub piele\"), dar având conștiința unei meniri artistice născute din iubire față de om, deși numai ipostazele ființei sale cunosc aceasta (\"doar chipurile din vene cunosc povestea/ pentru că rostul meu e să nu urăsc\"), poate ca toate acestea constituie, ținând cont și d mijloacele de realizare artistică, partea cea mai bună din poezie.
E aici și un fel de \"ars poetica\", în subtext reflectându-se și dezamăgirea față de \"canibalismul poetic\" al unor lupte de idei duse până anularea statutului prim de ființă umană. De aceea, comparația amintită cu \"animalul din gând\" lovit cu piciorul se află în simetrie cu aceea dinspre final, de unde înțelegem că, de multe ori, omul proiectează în celălalt propriile sale porniri nesăbuite.
Prima strofă e reușită și, de aici, toate micile imperfecțiuni, cum ar fi \"spatele întrebărilor ridate\" (sintagmă ușor clișeică și dazarmonică), sau eroarea gramaticală semnalată de A. Dragomir (acuzativul \"pe care\", chiar dacă se repetă prepoziția în același vers) nu anulează un text deosebit (în opinia mea). Conjuncția \"ori\" este corect utilizată.

Petruț, mulțumesc pentru semn. Da, mitul peșterii.

Katy, n-am vrut să te supăr, dar mi-am exprimat cu voce (cam) tare o nemulțumire față de mine însumi. Doream un text amplu, dar, ca și altădată, a intervenit ceva care automat impunea finalul, în cazul acesta, peștera ca început și sfârșit. Da, acolo unde spui tu, e partea \"amuzantă și tristă\" a textului, ca să te citez pe tine dintr-un alt comentariu lăsat în pagina mea. Mulțumesc mult!

Pentru \"antipoezie\" e prea puțin, Ecaterina. Nu prea merge un text așa scurt. Tu îl crezi bun, dar numai amuzamentul nu e suficient. Poate altădată.

\"scuză-mă\"

Ecaterina, nu vreau sa apăr aceasta poezie, dar pentru unele afirmații mai trebuia o documentare prealabilă. Te-ai referit la textele mele, în general? Parcă altădată aveai alte opinii, dar, mă rog, oamenii și le mai schimbă după împrejurări și influențe. În ceea ce privește utilizarea punctuației, te înșeli. Nu am mai scris în ultimul an decât rareori texte poetice cu semne de punctuație. Experimente poetice am destule, dar probabil nu pe gustul tuturor. Eu scriu sincer, dar în stilul meu, care e oarecum eclectic. Cât despre directețea mesajului, aș putea umple pagina de \"bălării\", fără a fi neapărat poetice. Că scriu uneori prost e adevărat, dar nu înseamnă că nu sunt sincer. Poate sunt apreciat, acuză-mă, în mod superficial.
Bună dimineața!

Ecaterina, am citit încă de aseară acest text și la acea primă lectură m-a impresionat, mai ales că eram obișnuit mai mult cu o scriitură esențializată în pagina ta de autor. Se vede că există o căutare a unor alte forme de exprimare artistică, dar, la fel ca în celălalt caz, al esențializării, riscurile sunt aceleași. Adică, în primul rând, se pierde pe alocuri intensitatea emoției pe care o transmiți, se cade în explicativ, se pierde unitatea compozițională. Totuși, e admirabil și profund laitmotivul care încheie și textul poetic, evidențiat și de un antecomentator. Aici e adevărata artă. Și un alt punct forte este reprezentat de o mai mare libertate a expresiei, naturală, fără a recurge la forțări semantice. Totuși, obiectiv spunând, e un text pe care mai trebuie lucrat, se vede graba de a-l posta, mai ales că există cam multe erori de tastare: \"napte\", \"tinp\", \"să tacem\" și poate mai sunt și altele pe care nu le-am mai observat la ultima lectură. Eu apreciez ceea ce scrii, dar aici, în umila mea opinie, deși există semnele unei evoluții spre autenticitate, mai trebuie lucrat.

Teodor Dume, este, în opinia mea, unul dintre textele dvoastră reușite, plin de sensibilitate și în care se vede înțelepciunea ființării autentice. Secvențele poetice se încheagă în mod armonios, ideile înlănțuindu-se destul de bine până în final. Mai reușite mi s-au părut strofa inițială și penultima, înainte de monostihul final, care, deși în acord cu ideea textului, nu e original.

Toate unghiurile se concentrează în punctul de unde sensul vieții și sensul morții sunt mai clar întrezărite. Sunt multe de spus, dar nu vreau să răpesc altora bucuria de a descifra mesajul.

Cu respect,
Pasa

Sincer vorbind, poezia e reușită, pentru că își creează un stil aparte, are fior, structură bine închegată, numai cu unele aspecte ale mesajului nu prea mă împac, dar aici sunt prea subiectiv. Chiar dacă drumul se scrie cu sine într-o poveste fără de început și fără de sfârșit. Prudența reclamă și o anume închidere/ încifrare. Ce nu \"aprob pozitiv\" e acea îndoială care se insinuează în suflet, deși finalul pare a contrazice prin \"arderea\" pașilor trecuți și rescrierea unui altceva. Dar tot viață.

Cu aceeași simpatie,
un (im)prudent

Alice, eu citesc tot ceea ce scrii, deși, uneori, e o dovadă de adevarat masochism să mă confrunt cu multitudinea de stări, unele chiar opuse, pe care le găsesc aici. Uneori, pari a fi strâns într-o adevărată menghină textuală, alteori simți și tu nodul în gât, emoția aceea pură, chiar dacă uneori este născută din ură. Știind că nu-ți plac niște comentarii sofisticate, mă opresc aici, sigur, oferind o stea din suflet. Nu din vreo teamă, oricum mă lasă rece onorurile acestea. Voi mai reveni din când în când, de citit, oricum te voi citi, nu mă interesează reciprocitatea.

Ioana și Cornelia-Claudia, e și \"o renaștere di seceta lucrurilor\", dar și altceva. Dar despre aceasta vorbește, total eronat și în afara subiectului Cornelia-Claudia. Dacă mă feresc de ceva, e vorba de \"aceeași cărare-a smintiților\". Haosul nu e locuit de mine, ci de cel care acuză. Vezi și relația dintre limbă și gândire, foarte importantă pentru coerența percepției unui mesaj și pentru transmiterea unui mesaj. Formularea aceasta: \"zilele voastre nu sunt ale mele\" ai mai utilizat-o la un alt poem de al meu. Mă lasă rece.

Aurelia, să știi că ai dreptate. Poemul acesta am dorit să fie de câteva ori mai amplu. L-am purtat cumva în minte mai multe zile, refuzând să fac vreo însemnare. Dar atunci când l-am scris efectiv, a luat o cu totul altă formă. Dar versurile ultime din strofa a doua cereau acordul final. Și poemul nu s-a mai scris. Poate altădată. Mulțumesc mult pentru intuiție!

\"intempestive\"
Ioana, tu de ce crezi ca am citat acele versuri? Citește cu atenție articolul și versurile citate de mine. Să nu polemizăm în acest moment și aici. E păcat!
Textul la care te referi aparține recenzentului.

Notă: traducere de George Pașa

Notă: traducere de George Pașa

Prefața dlui Valeriu Cușner surprinde unele dintre aspectele esențiale din poezia lui Valeriu Barbu. Citind primul volum, \"Din cioburi\", și poeziile postate aici de M. Tirenescu, poezii incluse în acest volum, \"Arlechinul cu fesul pe dos\", sesizasem o nouă ipostază creatoare, bine definită aici: \"tânărul poet ne declară: \"m-am săturat să fiu normal în mine\", ipostaziindu-se într-un arlechin, ca o imună interfață între eul său, permanent cenzurat de luciditatea conștiinței, și circul derutant din afară, generat de actuala tranziție a societății noastre pline de candoare și intepestive cruzimi\". În acest sens, m-aș opri la două poezii ale volumului, unde se regăsește, într-un fel, și ideea citată mai sus: Morți conceptuale\" și \"mă vezi\", citând câteva versuri de acolo: \"hei, Glagorie!/ unde ești, bre?!/ ce atâta alai tragi-comic/ în jurul meu.../ huști, valea/ nu mai poate dom\'le nici să/ moară omu\' fără/ prefăcuta compasiune/ circumstanțială/ conceptuală, cultă/ - în vreme ce, reală, firește,/ o alta vă privește indivizibil\"; sau: \"arlechinule -/ ară-le chinul celor care văd/ 50 de metri în jur/ sau celor care... deloc/ scena ta nu-i atât de albă, celulozică/ nu-i pixeli bastarzi nu-i/ departele/ ci atingerea oamenilor\".

Observ aici o reîntoarcere la acea lehamite ce cuprindea și altădată poeziile tale. Dar știu, cum s-a mai întâmplat, că e semnul unei revigorări. Pentru că în viața oricărui creator există aceste momente, iar mitul păsării Phoenix e totdeauna valabil. Lehamitea se accentuează în final, unde, cred, ar trebui să citim răsucind cheia la 360 de grade. Știi că nimicul a fost mult timp un motiv al creației mele și de aceea încerc să înțeleg de ce \"nimikul\" devine imbold al creației. Da, după veștejirea florilor creației, se ajunge la simulacre: flori de plastic, de celofan, de silicon, cum spui tu etc. N-aș spune totuși că e poezie ce ai scris aici, dar știu că aceasta urmează. Mai ales dacă mă gândesc la versurile: \"e timpul/ unor altfel de suferințe\". Concomitent avem cel puțin două timpuri aici: cel dorit, aflat dincolo de versuri; cel derizoriu, al celor ce trăiesc sub zodia Nimikului; cel aflat între... adevărata realitate.

Așa e, Ioana, sunt mai multe planuri ale mesajului, inclusiv aici. Fructul, te asigur, nu e otrăvit, dar \"păstrează-mi numai sâmburii\". De durere, gemem cu toții!

Luminița, și tu ești generoasă! Nu știu de ce editorul s-a oprit tocmai la acest text pentru a-l recomanda, dar nu voi mai discuta despre gusturi. Onorat de vizită!

Vă mulțumesc pentru semnele de lectură!