George Pașa

Este,aș zice, o reîntoarcere spre poezie, chiar dacă tot cu fluturași, păpădii, fum ce nu apare fără de foc. Glumesc, desigur.
Vorbind serios acum, îmi pare că, dincolo de inocența discursului, în structura \"de adâncime\" se află maturitatea unei înțelegeri a semnelor aparent neesențiale.

Petrache, lirismul poate se naște aici din tensiunile discursului, dar e predominant, neîndoielnic, epicul. Ai realizat o analiză complexă, mult mai importantă decât semnul de recunoaștere, fapt pentru care îți mulțumesc. Cred că ai intuit și celălalt nivel de interpretare, unde este sesizabilă ironia. Mă bucură faptul că excesul meu de sinceritate din ultimul timp nu te-a deteminat și pe tine să nu te mai oprești la textele mele. Acest lucru este de apreciat.

Îmi cer scuze, ar fi trebuit să corectez înaintea postării comentariul. mai există un pleonasm: \"Propriei sale individualități\". Rog a se citi : \"conform individualității sale\".

\"pe care un cititor sensibil nu se poate spune că nu le retrăiește...\"

Teodor, ceea ce constat, citindu-ți poeziile, este că altfel nu poți scrie. E stilul tău, chiar dacă vine din poezia neomodernistă, axat pe reflexivitate, retorism, declarativism ca expresii ale sincerității poetice. Dar există și riscuri enorme scriind astfel: unul, de a repeta ce au mai spus și alții; altul, de a cădea uneori în prozaism și facilitate. Aici, în ciuda unei expresivități ce tinde spre zero, poezia subzistă în acele modulații sufletești pe care, un cititor sensibil, nu se poate spune că nu le retrăiește conform propriei sale individualități. Cred că eul poetic de aici se aseamănă cu acela care \"vorbește mereu despre moarte\". Despre o moarte insinuată subtil în rădăcina viului.

Ioan Jorz, nu am citit vreunul dintre volumele publicate de tine, iar din poeziile postate aici e greu să-mi formez o impresie clară despre actualitatea poeziei tale. Ceea ce am sesizat și în textul acesta este faptul că nu te limitezi la un cadru poetic perisabil, păstrând lirismul și deschizându-te spre general-uman. E un plus al scrierilor tale dar, în opinia mea, n-ai reușit să te detașezi prea mult de modele, deși ești, s-ar spune, un poet consacrat. În rest, ai sensibilitate, talent incontestabil, stăpânire a tehnicilor creatoare.
Spre exemplu, aici am rezerve în ceea ce privește originalitatea când citesc versurile finale. Mă refer la imaginile:
\"îndemnându-mă la scrierea fără cuvinte
la scrierea
cu mine însumi care este nașterea din poem\" (prea stănesciene),
sau la versul final, unde ai riscat o definiție poetică. Dacă nu aveam aceste rezerve, aș fi comentat, încă de la postare, poezia aceasta. E frumoasă și plină de sensibilitate, fapt pentru care te felicit.

Aș spune că e o bună corespondență între stări, cadru, atunci și acum, cu o autoanaliză convergentă unui exterior suspect de indiferent la tribulațiile unui suflet. O eliberare aproape deplină de bijuterii stilistice, totuși lirismul subzistă în acele modulații sufletești, ascunse în urme/ semne/ premoniții.
Semnificații cu totul noi transpar din versurile:
\"iar lumea își va spune
că un polițist a tras în porumbei
și va crede
senin
că se face dimineață\"
Ultima strofă conține \"epicentrul\" mesajului, chiar dacă se află la o margine a închipuirii. Amintește cumva de blagianul: \"altceva nimic, nimic, nimic...\"

Există o eroare în versul \"se va aude un foc de armă\" (probabil s-a dorit, mai întâi, utilizarea prezentului).

Cu riscul de a nu se mai acorda nicio atenție textelor mele, voi spune că, în opinia mea, poezia aceasta nu este nici slabă, nici bună spre a fi recomandată. Dar nu înseamnă că editorul nu poate avea dreptate. Știți cu toții că, din păcate, se acordă uneori o atenție nemeritată unor texte ce nu rup gura târgului. Eu cred că am texte mult mai bune, trecute cu vederea și de editori și de comentatori. Dar nu înseamnă că pot reproșa ceva. De aceea, n-are vreun sens de a mai răspunde fiecăruia în parte. Eu știu ce-am vrut să transmit, iar dacă unii au înțeles, mă bucur, dacă nu, regret.

Este aici, în viziunea mea, un metatext, cu putere de sugestie, simplitate imagistică bine corelată unei stări și două ultime versuri originale și profunde. Am mai citit din versurile autorului și, într-adevăr, nu este cel mai bun text al său. Dar lipsa comentariilor sau a aprecierilor nu trebuie să-l descurajeze, dacă are conștiința lucrului bine realizat.

Mi-a plăcut acea interferență a planurilor, cu o primă strofă inspirată, dar (în opinia mea, desigur) cu un final cam neinspirat. Cred că acea comparație ar fi fost funcțională în altă parte a textului, finalul aș fi dorit să fie mai puternic, deși (nu-i așa?!) parfumul misterios al femeii nu-i de ici, de colo, cum la fel și celebrii actori pot fi model pentru întunericul (l)atent.

M-au distrat melcii aceia alergând \"ca într-o cursă de struți\", uimindu-mă faptul că uneori aerul acesta poetic duce la coincidențe atât de stranii. Spre exemplu, în poezia \"eu spun da, tu spui nu\" am niste versuri asemănătoare: \"și-n fața ta se-aliniau/ ca într-o cursă de viteză/ melci indolenți...\"

În strofa a doua dominant este cotidianul, deși se ascunde și acolo un aer sugestiv, mai ales prin imaginea \"palmei transpirate pe geam\".

Prima strofă e puțin stănesciană, titlul conține o imagine-gând pe care am mai întâlnit-o. Dar, mă rog, \"non idem est si duo dicunt idem.\"

\"El tot caută un...zid!...\"
pentru că mereu (se) demolează

un capăt în pustiu
altul niciunde

Dacă e vorba de răzbătut, sigur trebuie să răzbată. Uneori ca o ploaie caldă de vară, când te udă până la piele. Aceeași naturalețe, nu?! E un text bun, în ciuda cuvintelor vulgare, pe care nu prea le agreez în poezie. Dar autorul are telentul utilizării lor acolo unde/ în măsura în care e cazul.

Fără a avea veleități de critic literar apărut ca peștele după (nu în) ploaie, voi spune totuși că, dincolo de asumarea unui discurs voit a-ritmic, alcătuit din secvențe aparținând unor plaje gemene de semne, se simte o anume rătăcire (sau poate ascundere) a esențialului. Posibil ca apele să fi curs mai repede decât s-ar fi dorit și ceva să se piardă. Nu prea știu ce, dar așa presimt.

E o singură greșeală, repetată în două locuri, în rest, o poezie magnifică, grație unei prozodii pe cinste. Și rimele acelea sunt absolut magnifice.
Sunt absolut încântat de aceste versuri.

\"umor\"

Liviu, revin, cerându-mi scuze pentru titlul comentariului precedent. Dar, după înțelegerea mea, dacă aura de acolo ar fi fost nume, totul ar fi avut sens, chiar dacă am fi deturnat mesajul spre unor:
\"aura devine lună plină
tu lup ce urli spre cer.\"

Liviu, corectează în primul vers cuvântul \"îngenunchiat\" (se scrie \"îngenuncheat\"). Respect formularea ta, dar imaginile din versurile 2 și 3 nu-mi transmit chiar o rugă. În primul rând prin lupul acela urlând către cer. Nu știu, dar, cel puțin în cazul meu, rugăciunea implică altceva decât exprimarea disperării, așa cum percep eu starea din textul tău. Poate n-am înțeles. A doua strofă e o meditație, în linie poetică eminesciană.

Ultimele trei versuri spun totul. Acea meșteșugită răsturnare a sensurilor din primul vers mi se pare o chichiță nefericită. Apreciez textul pentru mesajul său, chiar dacă mijloacele de expresie sunt, în ansamblu, modeste.

Textul aparține prozei, așezarea în pagină nu îi modifică automat și apartenența la specie. Nu lipsesc unele calități, dar intenția creatoare este sabotată de limbajul prea simplist, sec, repetiții, neglijențe stilistice, cum ar fi cacofonia (\"Se joacă Copilul...\"), greșeli gramaticale (vezi eroarea semnalată și de Alice). Titlul, care, de fapt, reia ultimul rând, e un nonsens.