George Pașa

E un text plin de pesimism, sau, mai degrabă, eroul liric este un pesimist. E un actor disprețuit de către spectatorii ce nu pot ajunge la înălțimea sa morală. Și totuși, cred că unii bănuiesc această calitate a sa de a fi \"candidatul perpetuu la uimire\".

P.s. Sunt dezamăgit că ai retras ultimul text. Era foarte bun, în opinia mea. M-ai încurajat în momente grele, de ce n-aș face și eu lucrul acesta. Spune-mi dacă prezența mea în subsolul acelei poezii a deranjat și nu voi mai interveni.

Chiar nu înțeleg despre ce confuzie vorbești. Ești liberă să scrii cum vrei. Nu fi dezamăgită, am analizat și eu cât m-a dus capul. Poate ar trebui să tac mai mult, sinceritatea știu că deranjează.

Regulile nu sunt ale site-ului! Tocmai vorbeam de exprimare corectă. Rectific: \"unul dintre cei mai buni cunoscători de pe site ai regulilor...\"

Ioana, are dreptate Laurențiu, doar ți-am mai spus și eu. Lasă punctele acelea de suspensie în texte și în comentarii, folosește-le doar când e cazul. Nu poți să-ți creezi această imagine falsă, când știu sigur că ești printre cei mai buni cunoscători ai regulilor de exprimare corectă de pe site.
Acum revin la text, fiindcă mi-am dat seama că aveai dreptate când îmi spuneai cândva: ai o minte strălucită, dar câtâ prostie. N-am pus între ghilimele, deoarece nu-mi mai aduc aminte și punctuația ta originală. Despre ce este vorba: eul poetic nu pare a se adresa neapărat cuiva (chiar și sinelui), ci, cum rezultă din subtitlu, zâmbetului. Acela preferi să fie \"profund/ sau/ înțelegător/ decât trist\" (am eludat intenționat punctele de suspensie).

Sigur, aici se respectă o anumită tradiție, deși e posibil mai mult de atât. Definițiile poetice în poemul de un vers cred că pot fi depășite, chiar dacă totdeauna se pot găsi formulări multiple. Ultimul poem mi-a plăcut și mie cel mai mult, amintind de titlul volumului de versuri al unui ploieștean, cunoscut mai mult ca epigramist, Mircea Ionescu-Quintus. Volumul și poezia ce dă titlul acestuia se intitulează chiar \"Lacrima scoicilor\".

Cred că nu sunt nici singurul cre spun, nu e nici prima dată când se spune că poezia lui Vasile Mihalache excelează printr-o rețea metaforică de calitate, lăsându-ne aproape totdeauna să vedem dincolo de aceasta ființa cu dramele sale, neliniștile metafizice, sarcasmul, dar și dorința înfrigurată de a se mântui prin cuvânt. Uneori textele sale 8și acesta) dau impresia de forțare semnatică, întrucât cuvintele par că sunt exorcizate de învelișul lor grosier, rămânând mereu într-un dincolo de neatins. Sensurile date cuvintele trec mai mereu peste accepția consacrată. Este și riscul asumat de a părea uneori ininteligibil pentru cititorul mai leneș și nu numai.
Chiar dacă știu că nu se va da curs sugestiei mele, aș spune că titlul ar trebui scris cu minuscule, el oricum iesind în evidență. de asemenea, în locul majusculelor din construcția aflată în interiorul textului, s-ar putea utiliza, spre exemplu, literele aldine, sublinierea etc.

Mărturisesc faptul că nu am citit până acum din creația lui Constantin Severin decât poemul \"zid și neutrino\", mai întâi într-o antologie de poezie actuală a dlui marin Mincu, după aceea pe acest site. Din punctul meu de vedere (subiectiv, desigur), mi se pare că aici este un text un text cel puțin la fel de bun. Nu e o lectură comodă, însă trebuie citit și răscitit, spre a-i descoperi armonia și bogăția de sensuri. Acum, la prima lectură, nu cred că am reușit mai mult de două-trei niveluri ale receptării, predominând acela al intuiției. E greu să încadrezi textul în vreuna dintre tendințele mai vechi sau mai noi. Este un postmodernism aparte în această scriitură, deoarece nu intertextul (puțin prezent, de altfel), viziunea parodică a multor textualiști, sau fascinația cotidianului (ca să enumăr câteva dintre tendințe) sunt prezente în poemul de față, ci o sinteză originală și profund poetică a multor domenii ale cunoașterii. Cred că nu numai pătrunderea cărților sacre, a științei alchimice, a filozofiei sunt punctul de plecare, ci și propria revelație a ființei esențiale. pentru că, sintetizând puțin această bogăție a textului, cred că nu infrarealul contează în primul rând, ci expresivitatea tulburătoare prin care se ajunge de la phaenomenon la esență.

Este aici un text de recomandat cititorilor Agonia.ro.

Am citit de la început seria aceasta cu nathaniel și elia-clodia, dar am preferat să tac și să observ cum devin cele două personaje. Aici, urmărind primele rânduri, îmi pare că ea ar fi un fel de mireasă a soarelui. Spun acest lucru deoarece parcă-parcă o \"auzeam\" altădată. Iar malurile acelea fără timp sunt un topos familiar și scrierilor mele. \"Pădurea de sunete\" amintește de Baudelaire. Mă refer la imaginea în sine, pe care o întâlnim la autor.
Rândul final este foarte frumos. Nu vreau să deconspir, totuși, nimic de acolo.
Sunt niște corecturi de efectuat: \"voia\" este cuvântul corect, \"să descătușeze\", \"țigară\" (\"țigare\" spunea Moromete, dar nu cred că îl imiți).

O virgulă absentă undeva și una în plus altundeva. (Dovadă că sunt mai puțin atent!)

Nimeni nu pătrunde cu adevărat prin celălalt. De fapt, ușile acelea nu sunt invizibile ci aparente. Numai nimicul se atinge de un alt nimic. E simplu: fiecare poate recunoaște în celălalt propriul nimic (sau numai suprafața nimicului). Din punct de vedere literar nu neg expresivitatea anumitor structuri, dar m-am oprit la ultimul vers, care îmi spune mai mult.
Cred că s-a schimbat ceva în perspectiva mea asupra obiectului estetic \"străin\", devenind prea exigent cu acesta și prea puțin cu propriile mele \"creații\". Așa că, în mod sigur greșesc.

Trebuie adăugate mai multe semne diacritice, dar este aici un text plin de substanță.

Uneori și eu cred că dragostea adevărată se concentrează în acea secundă/ clipă, atunci când tremurul este semnul revelației. De aceea poate vrem să prelungim acea clipă la infinit. Tristă, dar adevărată concluzia strofei a doua.

Aici ar putea fi un dialog, peste timp, cu poezia lui Eminescu:
\"Ce suflet trist mi-au dăruit
Părinții din părinți,
De-au încăput numai în el
Atâtea suferinți.

Ce suflet trist și fără rost
Și din ce lut inert
Că dup-atâtea suferinți
Mai speră în deșert.\" (citat din memorie)

Deși \"personale\", în versurile acestea mă recunosc și eu, cititorul, uneori \"profund/ sau/ ...înțelegător...\" (cum spun alții), dar, în cea mai mare parte, trist.
Deși s-ar spune că nu este poezie aici, vocea care mi s-a adresat mi s-a părut atât de... poetică!...

Maria, dincolo de gluma aceasta, de înțeles, textul ar trebui trimis în pagina de autor până la completarea sa. Fără supărare, spre a se respecta dreapta măsură. Mie, pentru un text din trei cuvinte, cu tâlc, mi-a fost trimis textul în pagina de autor, fiind și avertizat să nu mai procedez astfel. Dar, cum a trecut deja un editor pe aici și a considerat normal acest lucru, ați putea să mai adăugați niște versuri/ cuvinte.
Cu respect,
Pașa

\"modestă\"

\"gheață la mal. scriitură în sos de pictură\"

Nimic nou: intuiții sensibile, ars combinatoria modest. Trăiască hazardul!

În strofa a treia se repetă de patru ori pronumele \"te\", la fel și în următoarea, de trei ori. Găsește o soluție, e deranjantă această redundanță.

Eu aș încheia poezia la versul: \"în timp ce respiri prin mine\". Până acolo există fluență, coerență, imagini sensibile, chiar dacă pot părea unora ușor vetuste. De acolo, penultima strofă are incovenientul unor versuri mai puțin inspirate: \"strecurând femeia
prin mâini de copil\", sau finalul parcă prea uzitat, neaducând măcar un nou context. Dar este alegerea autoarei, dacă va păstra sau nu versurile respective.
Consider că trebuie încurajată și asemenea scriere, pentru că esnțial este să transmită ceva și, vorba lui Maiorescu, \"să trezească imagini sensibile în fantezia cititorului\". Pe mine m-a convins, chiar dacă textul se află în atelierul agonic.

\"curcubeul zâmbește\", nu \"miza e pe leopard\". Când am încercat să copiez imaginea din text, a apărut ultimul meu text, dar am uitat să șterg primul vers. Nu mi s-a mai întâmplat asemenea eroare tehnică. E ciudat, pentru că aveam închise fișierele mele.

Ioana, cred că m-am înșelat când îți spuneam că haiku-ul poate fi o cale poetică pentru tine. Chiar dacă ai aplecarea spre esențializare, ca și mine, nu poți renunța la figurile de stil, care vin de la sine. Spre exemplu, aici ai din nou personificare: \"miza e pe leopard\". Totuși, dacă ții neapărat să perseverezi, evită figurile de stil.