George Pașa

Dacă și celelalte versuri s-ar ridica la înălțimea ultimelor trei, ar fi aici un text deosebit. N-ar fi rele nici acele versuri, dacă n-ar fi unele sintagme și forme verbale neinspirate: \"picura sufletul ca giulgiul\" (e și o cacofonie, dar n-ar fi o mare problemă); \"mă durea coroana de spini\" (e vorba de preferința personală, nu înseamnă că nu ar avvea sens; e senzația, aici, a unui deja văzut). Incipitul chiar strică, în opinia mea, totul, fiindcă moartea e cea mai serioasă, doar viața poate fi mimată.

Oricum, rămân cu ultimele trei versuri, în jurul cărora s-ar putea realiza un alt text sau o variantă a acestuia.

Silvia, spui \"poveste de adormit visătorii\", dar mă așteptam să spui \"poveste de adormit copiii\". Oricum, nici așa nu ar fi rău, mai ales că nu prea se mai scriu acum cântece de leagăn, în epoca aceasta hard sau tehno, ori cum să-i mai spun! Iar despre selecție e normal: nici mie nu îmi place orice, fie și la marii poeți ai lumii. De excentricitate mă apăr, dar, cum se spune, de ceea ce te ferești...

Păi cu un zâmbet, nu se face nicidecum ceea ce spui tu, Mircea. Și, dacă tot este autopersiflare, merg mai bine bezelele, fie și pe o farfurie în fața noastră! Desigur, ceea ce ai ales e înafara vorbelor pregătitoare ale \"scenei\", dar fără acea învăluire nu ar fi ieșit ceea ce se vede, zic eu.

Ottilia, te joci cu norișorii mei, dar nu prea ai grijă la câini, chiar dacă spui contrariul. \"Bată-te să te bată, să nu-ți fie de deochi!\" Am preferat, nu știu de ce, forma regională de vocativ, \"Esmeraldă\". Mă mai gândesc dacă, într-o eventuală publicație, nu voi reveni la forma corectă, \"Esmeraldo\".

Vă mulțumesc! Sunt onorat să vă am în jurul meu.

Mă bucur că ți-a plăcut poezia, Cristina. Eu am citit aproape tot ce scrii, chiar dacă, mi se pare, că nu am lăsat vreun semn de lectură. Un text, dacă este bun, se recomandă prin sine, așa că...
Liviu, și eu am reproșat altora abundența comparațiilor. Însă, paradoxal, spre a reliefa acea succesiune apariție/ dispariție, era necesară și a treia comparație. Am lăsat această \"imperfecțiune\", spre a rămâne ideea.

Și eu vă mulțumesc pentru lectura și aprecierea textului.

Poezia ta, de multe ori, mi se pare spontană, fapt ce poate fi un lucru bun, fiindcă imaginația poate da naștere la cele mai insolite imagini, deși există și riscul forțării unor limite sau chiar al incoerenței verbale. Aici există și camuflarea bună a stărilor, impresia unui delir controlat, onirism poetic de calitate,â și o îmbinare fericită între planuri. Fiindcă mi se pare că există aici un eu detașat, cel care surprinde realul și îl transfigurează pe \"măsura\" poetică a \"delirului\", și un eu implicat, acela care devine erou al textului.
Cred că puteam spune mai clar ceea ce am \"văzut\", dar sper să fi fost înțeles.

Nu sunt un admirator al textelor lui Ștefan Ciobanu, dar citesc aproape tot ce postează aici, convins fiind că poezia are multiple fațete, desigur, atunci când este poezie.

Acea tendință spre armonizare, fie și a contrariilor (simțire/ voință, apă/ uscat, gând/ trăire etc.) e posibil să țină de ceva care vine și din afara noastră, - dar nu dinafara drumului, - și din interior, sau din acea rezonanță cu sufletul universal.
Îți mulțumesc pentru acea trimitere la Corinteni. Cu ceva timp în urmă, am scris despre trup ca templu al sufletului. În mod subconștient, cred că am fost influențat de aceste cuvinte pe care mi le-ai citat. Nu am exersat memorarea prea multor pasaje biblice, dar în mod sigur ele au devenit, în timp, repere existențiale. Fiindcă n-am putea fi nimic înafara acestora, doar frunze duse anapoda de vântul pustiei. Și așa viața noastră este marea necunoscută, pe care numai o situare mistică o poate rezolva. Putem numai crede, convinși că numerele ne pot trăda, în ciuda exactității lor. Și totuși, sunt convins că toate, inclusiv știința numerelor, pe care tu o stăpânești așa bine, vin tot de la Dumnezeu. Înțeleg, de aceea, și dorința aceasta de \"desțărmurire\".
Și multe s-ar mai putea spune, dar ne paște, la orice pas, demonul rătăcirii, dacă nu credem necondiționat.
Cât despre \"scrisoarea\" aceea, totul s-a spus într-un cadru personal, deși ar putea avea atingere și cu alții. Mai ales că mărturisirea ta are și această menire.
Așadar, să așteptăm apele să se limpezească, să nu forțăm mâna sorții, fiindcă voința noastră ne poate abate de la Cale, nefiind totuna cu voința divină.

Mi se pare foarte inspirată intercalarea acelor monostihuri, fiindcă s-ar putea spune că acolo sunt pauzele de meditație, care te îndeamnă să revii asupra întregului, printr-o lectură \"în filigran\".
Sunt câteva erori de tastare: \"cioarbă\", \"supărafața\", \"vrasă\".

Un text bine realizat, melodios, mesajul ajunge la cititor.

În strofa a doua e ceva de genul \" a vedea invizibilul\". Sau, mai precis, e acea relație mistică dintre cuvânt și reprezentare. Refrenul acesta: \"fereastra/
fereastră deschisă\" are, cred, legătură cu portativul și cu acele \"note invizibile\". Pentru că totul pare a veni din fior de Rodador.

Doamnă Mamier, este o simplă recenzie, fără pretenții deosebite, așa cum spuneați dumneavoastră, altădată, \"ca de la poet la poet\". Dacă aș fi fost critic, atunci aș fi fost mai exigent, fie că este o carte premiată. Eu scriu rar despte cărți, doar atunci când mi se par cu adevărat bune, indiferent de numele autorului. Dacă iubitorii de poezie vor fi atrași să o citească, e suficient. Vă mulțumesc pentru cuvinte și apreciere. Meritul este, desigur, al cărții.

Domnule Liviu-Ioan Mureșan, m-am convins de mai mult timp că Ion Mureșan este un poet. Poate nici nu are nevoie de cronicile/ recenziile noastre. Cărțile adevărate trebuie numai descoperite, aceasta fiind menirea criticii, eu, desigur, nefiind așa ceva. Dar mai dau și eu o mână de ajutor! Dureros este că și acești poeți recunoscuți sunt prea puțin citiți, ce să mai vorbim de talentele care rămân în umbră? Mulțumesc de oprire. Nu știu de ce, dar mă așteptam să comentați aici, nu numai pentru că este tizul dumneavoastră.

Pare a fi o \"poveste\" în versuri, cu personaje dintr-o \"lume de ciocolată\". E un absurd bine controlat, aș spune. Numai că acesta poate da impresia de incoerență. Mie mi-a transmis ceva, mai ales că am scris și eu despre niște \"îngeri din ciocolată fină\". Poate aici e o formulare cam bombastică: \"peste șine întinse de vise și muncă\", în rest, mi se pare că ludicul urmează o linie \"liberă\" de orice asocieri logice, deși se păstrează legătura între real și fantast, între \"aici\" și \"dincolo\".

Eu vă urez să găsiți noi \"poduri\" spre...

Chiar dacă este aici o rememorare, cred că s-ar potrivi foarte bine și timpul prezent, ca și când totul s-ar petrece înaintea ochilor noștri. Chiar o altă așezare în text, o altă \"ordine a cuvintelor\" și o sublimare ar duce la mai multă putere de sugestie. Cred că e prima dată când ofer cuiva o variantă a textului său, fapt pentru care îmi prezint scuzele. Iată cum aș rescrie textul:

\"seara se lasă ca o buză supărată
ne adunăm în ulița retezată
de livada cu pruni
stăm până se închină de culcare
satul pare un coș cu pâini calde
îl ascultăm pe învățător
toți o sclipire
și curiozitate flămândă

apoi ne-ntoarcem acasă
visând
la Cina de Taină

Sunt convins că vei face cândva din textul acesta o bijuterie. Și e posibil. Să spun și ce îmi place aici mai mult (nu înseamnă că dau și soluții, ele fiind mereu la autor):
\"aerul m-a ridicat din călcâie
de câteva ori. părea că vrea să mă ia-n zbor,
cu tot cu glugă, și să m-arunce
pe asfaltul pe care fugeau firicele de nisip
cu viteză de șarpe.\" (diminutivul chiar se potrivește aici).

\"pe drumul din trafic frunze zburdalnice,
ca niște păsări care învață să zboare,
dar nu se ridică la mai mult de un metru.
doar fâlfâiri de aripi încolo și-ncoace.\"

E prea puțin spre a fi un text convingător, mi se pare mai mult un fragment de jurnal, însă atât. Știu că poți scrie bine și în stilul acesta, având drept reper texte reușite scrise astfel de către tine sau de către alții. Trebuie, zic eu, și ceva care să scoată din monotonie. Sau, dacă ai urmărit chiar acest lucru, limbajul presupunea și altceva decât prezența unor clișee ale vechii poezii sau ale noului prozaism care începe cu postmodernismul și se încheie cu unele dintre noile tendințe.

Textul are unele valențe poetice, dar apar o serie de cuvinte și formulări care mi se par, în contextele respective, ca nuca în perete. Spre exemplu, verbul \"a coabita\" presupune mai multe persoane. Exprimările din limbajul specializat nu și-ar găsi locul în acest context, mai ales că nu sunt și alți termeni dintr-un asemenea limbaj (mă refer la \"psihochinezie meteo\"). \"Nici verbul \"a cobi\" nu e corect utilizat astfel formulat (mi-am cobit\"). Cred că ar trebui rescris textul, fie și în mult mai puține versuri, dar să existe coerență deplină. Nu dau soluții, numai cel care scrie știe mai bine.

Modific titlul:
despre tine și despre cine s-o mai nimeri

Încerc un comentariu așa, mai puțin convențional, în versuri (sau eresuri, cine știe?!). Despre cine voi vorbi? Păi, sigur, despre tine și ea, muza. De va fi parodie, vorba poetului: \"nime-n lume n-a să știe...\"

despre tine și cine s-o mai nimeri

ai o vărstă
desigur, frumoasă
nu-mi spune
nu-nu
nu-mi spune
mi-am propus să te privesc
dar ce văd
apropiindu-mă așa de-al naibii
cu ochi de broscoi melancolic
fluturau niște cuvinte pe buzele tale -
albine întoarse la stup
îți lăsau mierea direct pe limbă
să ia poeții anahoreți câte-un strop
(să îl toarne în jgeaburi
pentru boii din versuri)
apoi toți vor simți că se înalță
câte-o palmă de la pământ
îngălbeniți de-atâta miere
vor cere câte-un ardei
să le coacă obrajii
chit că apoi
se vor pierde printre metafore
unde vreo chicotitoare de muză
îi va chema s-o privească
minunându-se că orbeții nu văd
cât e de nurlie și arțăgoasă

Încă de la prima lectură mi-am dat seama că am de a face cu un text bun. Îmi cam lipseste acum apetitul pentru o critică adevărată, însă pot spune că Adrian Suciu este mai mereu surprinzător în ceea ce scrie. Ceea ce m-a surprins, mai întâi, a fost acest enunț: \"În oglinzile acelea, rudele femeilor/ vin cu flori și compot.\" Nu știu de ce, dar îmi spune mai mult decât o formulare banală, cum ar putea părea. Sau poate e ceva simplu, dar survine în mod neașteptat în acel context.
În rest, mi-a cam luat-o Ioan Barb înainte.

Parcă textul de aici e mai personal decât alte personale scrise de tine. Și totuși, paradoxal, parcă e adresat tuturor celor care au simțire de artist:
\"de câte ori îți semăn/ mă aleg\".

P.s. La plural, corect este \"streșini\", dar nu pot spune că nu îmi place și forma aceasta, oarecum regională.

Pe mine nu mă deranjează primele două versuri; clișeele pot fi valorificate, în special în registrul ironic, dar nu numai. În strofa a doua, primele două versuri, deși exprimă în mod natural o constatare, sunt parcă prea manelistice (să-mi fie scuzată formularea). Bine exploatată mi se pare, în schimb, ambiguitatea din finalul poeziei.
Revenind la așa-zisele clișee, pot spune că mă distrează o realitate pe care, probabil, au observat-o mai mulți: tocmai cei care se pronunță asupra clișeelor și scriu prozaic (nu mă refer la antecomentator) utilizează alte clișee, din \"proza\" noastră cea de toate zilele. Altfel spus, tot metafora, utilizată cu discernământ, face adevărata poezie. Zic și eu.

Vasile, am ezitat puțin să comentez aici, datorită faptului că, de ceva timp, ești singurul care a lăsat vreun semn de lectură la vreun text de al meu postat aici. Dar dacă nu eu, atunci care să spună că ai scris un text foarte bun, cu un final remarcabil, modern, în sensul bun al cuvântului. Ar mai fi niște formulări care nu mi-au plăcut: \"cântărețul din mâneci la corzile curcubeului, chiar dacă este o metaforă inedită (aș scoate acolo sintagma \"din mâneci\"); \"să facă gât\" (aș reformula, fiind o cacofonie acolo).

Nu cred că era vreo problemă, fiindcă, după cum știi, în pronunțare e cum ai scris prima dată. În fine, văd că ai modificat. Eu aș fi păstrat forma cu articol.