istmice

din cele 52 de trepte de pe Scara Tympului azi e treapta cu semne ajunsesem aici căutând al patrulea punct când tu tocmai ziceai cuvintele trag de mine nu stau acum de ele că-i vorba de-un balans între acel ego și acel tu mereu între ele până se ajunge la egalitate-identitate azi grădina ta s-a umplut de lume îi scriam lui Igitur să dea o tură-mprejurul cirezii să-și găsească taurul să-l ia de coarne ai văzut ce eliberare pe capul și pe sufletul tău caută aici și poate recunoști unde-i locul în care s-au deschis porțile care le credeai încuiate ce nu știai tu este aceea că de multe ori voința ta-ți trage-o ieșire din drum se vede totul aici în oglinda prin care iese fum dă fuga să afli ce zice în I Corinteni 6, 12-20 aș înlocui semnele cu cuvintele așa mi-a spus omul cu glugă și mi-a lăsat cartea deschisă-n învățătură “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva… Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?... Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”. … scrisoarea aceea-i foarte frumoasă. pare prozaică, dar aparența-i doar la suprafață. citind-o încă o dată, poezia și drama aburesc frumos din ea. mama ta odihnească-se-n pace. acum, când este plecată, ea te insoțește-n toate ale tale. la mine, primul plecat a fost tata. 10 ani am refuzat plecarea asta. apoi am început să simt că trăiește în mine. când era în viață, eram fiecare cu viața lui, viețile noastre interesectându-se rar, dar esențial. după ce ei au pleacat, cel puțin la mine, sunt mai prezenți, amândoi. așa-i structura mea, să am totul la un loc. foarte curând am găsit că locul acesta-i bine să fie \"desțărmurit\". nu știam de ce țărmurile se surpă. acum am aflat. ca locul să se deschidă și mai mult. între apă și uscat să nu mai existe atâta separație... sigur că simțirea noastră crește, pe măsură ce simțurile ni se armonizează... suntem precum cutia de rezonanță a unui univers în care cineva dă sens fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei respirații... scoală-te că azi avem multe de desțărmurit nu m-ai fi sculat la ora asta dacă nu aveai nimic să-mi spui mereu între ele orbiți de prea multă voință în care suflă vâltorile haosului pe ușile pronaosului Constanța, 20 februarie, 2011 (duminica semnelor istmice)