George Pașa

Mulțumesc, Silvia. Da, ar fi mers alt titlu, ținând cont și de temă. Am să mă mai gândesc.

Marian Dragomir se află, încă, în faza căutărilor. De aceea și scrie atâtea arte poetice. El este poetul ce caută omul de dincolo de cuvinte. Acel poet poate fi el însuși. Însă, cum para este uriașă, nu poate să cadă în gura vreunui nătăfleț. Poate că para aceea este a focului născut din iubire, în care se consumă toate zbaterile de dincolo de limite.
Procedeul inserțiilor de construcții cu parataxă nu par să avantajeze exprimarea poetică și mesajul. În plus, textualismul a cam epuizat acest procedeu (mă refer aici, în special, la strofa a treia). Adăugarea aceea de la începutul strofei a patra nu e, de asemenea, în avantajul poeziei, fiindcă afirmațiile categorice ar putea fi contrazise prin lectura interpretativă.
Ultima strofă este, în opinia mea, inspirată. Începuturile care își au geneza în trăire - iată ceva spus cu mult curaj, care pune pe gânduri.
Cred că pentru o poezie conceptuală ar trebui acordată mai multă atenție structurilor lirice, mai ales că există, încă, tendința de a insera formulări ce țin de dicteul automat.
Titlul nu mi se pare inspirat. Cam retează, din start, intenția poetică și o bagatelizează.
În ansamblu, am citit aici un text meritoriu.

Se vede că ai fost pe urmele noastre, că ai găsit așa ușor "perdeaua de rouă", printre maci și albăstrele și floarea soarelui. La început, am crezut că Ben Cioglu s-a trezit vorbind singur (știind că prea puțini îl aud), dar, mai apoi, mi-am dat seama că nu era chiar așa.
Cei șapte voiajori albaștri cred că pregătesc drumul pentru sihaștri. Printre ei, va fi și Ben Cioglu. Numai în meditație va avea să se regăsească, după ce, vorba ta, atâta și-a făcut de cap.

"serie la care e posibil..."

Vasile, mă bucur că ai văzut aici un poem cu tentă dramatică. Cam așa aș dori să fie toate poemele din seria acesta cu Ben Cioglu, la care e posibil să mai lucrez vreo câțiva ani.

Teodore, ai mai spus și într-o altă împrejurare despre stările poetice care nu se pot comenta. Sunt de acord, însă expresia lor poetică, da (de fapt, și impresiile tale de lectură confirmă acest lucru). Mă bucură atenția pe care ai acordat-o acestui text.
P. s. Poate voi avea, în curând, plăcerea de a citi un nou volum poetic scris de tine.

Domnule Pohonțu, nu e cazul să vă cereți iertare. Am mai spus-o: sunt cititori pe acest site care nu lasă semne de lectură, nu neapărat că nu ar fi atrași de ceea ce citesc. Și eu sunt, mai ales în ultimul timp, un asemenea cititor.
Cât despre iertare, Dumnezeu cred că ne-a lăsat tuturora acest privilegiu.

Vă mulțumesc amândurora pentru lectură și semn!

Îți mulțumesc, Lavinia. Am scris foarte rar pentru mama (cred că este al doilea text), poate și pentru că nu am vrut să îi întinez memoria cu versuri șchioape. Dar ea rămâne în tăcerile mele cu sens.

Uite că las modestia deoparte și spun că îmi place și mie ce am realizat aici. Mă bucură, ca de obicei, semnele tale de lectură. Sper să îți dăruiesc (dacă ne vom mai vedea) și "Cântecele din Alindoria", volum ce stă să apară.

Numai bine, Maria!

Felicitări, Ioane! Presupun că un volum de versuri (de proză, de dramturgie etc) este bun prin sine, indiferent cine, ce, cum spune despre el. Cititori de calitate îți doresc.

E ceva ce lipsește aici. Poate o strofă finală care să rupă monotonia paralelismului sintactic, fie continuând ideile anterioare dintr-o altă perspectivă, fie spunând chiar ceva opus și surprinzător. Pericole sunt multe, te puteai întinde pe n pagini, chiar să scrii o epopee. Însă, oricât ai fi continuat în acest mod, tot nu ai fi surprins.

Astept poezii mai bune.

Mă rog, nu sunt niciodată împotriva ambiguizării discursului, dar nu în acest mod, când formularea enunțului spune altceva decât intenția. Spre exemplu, în ultimul enunț al comentariului meu, este o greșeală de topică. De aceea, reformulez: "... dacă soțul ar prinde-o împreună cu "feciorii din cartierul vecin". Celelalte erori ("zbâțuiala", "crerația", "ulitemele", virgula neadăugată după acea paranteză etc.) sunt de la tastare, dar se înțelege, totuși, ce am spus.

Protezele "femeii din șoubiz", pentru descărcare nervilor "electrizați în zbâțuiala anomică" (așa cum ziceam eu într-o poezie de acum vreo șase ani) par a fi nimicurile de care și-a legat întreaga viață, acele nimicuri fără de care nu ar găsi sens sub lumina efemeră a reflectoarelor. Deși scrii atât de diferit, uite că ne mai întâlnim, poetic, uneori, deși rareori eu am fost așa de sarcastic. Chestia cu "zburdatul" m-a enervat mereu în ceea ce scrii, deși pare să devină un loc comun în crerația ta. Tenta anecdotică din final nu prea se leagă. Sau, mă rog, ai vrut să fii în aceeași linie caricaturală. Ai o formulare cam ambiguă în ulitmele două versuri din strofa a doua. Presupun că ai vrut să spui că acel tablou este coborât în casă. Așa cum ai scris se înțelege că dușul și dealul sunt în casă. Poate chiar așa ai vrut.
Salut, în creația aceasta, pe "femeia din șoubizul românesc"! Pasrbrizul nu există în text, dar ne putem gândi și la consecințe, dacă ar prinde-o soțul împreună cu "feciorii din cartierul vecin".

Astăzi, poetul George Vasilievici ar fi împlinit 35 de ani. E bine că ai scris pentru el sau, mai precis, cu el, fiindcă ai citat din versurile sale. Nu l-am cunoscut, decât prin ceea ce a scris, dar cred că merită să ne amintim de el.

Visul oricum rămâne, cât vor mai exista poeți.

Camelia Radu are sensibilitate creatoare, însă mai multă exigență cu sine (necesară, de fapt, tuturor celor care scriu) nu cred că i-ar dăuna. O felicit și eu pentru această carte. Am ascultat, în lectura autoarei, câteva dintre textele volumului, am citit, de asemenea, altele (sau aceleași?), aflate în antologia de anul trecut a cenaclului "Atitudini".
Claudia Minela Petre văd că este, de ceva timp, un cronicar inimos al evenimentelor literare și cred că acest lucru este de bine.

Scuzele mele pentru revenire, am uitat să sesizez prezența unei erori de redactare în primul vers. E scris "sărmă". Sper că singura eroare.

Sincer, de ceva timp nu mai găsisem vreun vers mai sclipitor pe aici. Dar l-am găsit pe ultimul din textul acesta, un vers care ar salva și o poezie mediocră, deși aici nu se poate vorbi de așa ceva. Cum în ultimul timp sunt tot mai rar uimit de ceea ce se scrie, cred că a meritat oprirea mea în halta aceasta. Și cum e doar o haltă, să nu mă mai lungesc și să spun ce cred. Nu înseamnă că versul final ar fi total inedit, fiindcă metafora "păstor de himere", în care și-ar avea impulsul și imaginea poetică valerbarbiană, am mai întâlnit-o. Dar felul cum spune ceea ce spune, în context nou, dau o imagine veridică a creatotului de poezie. Și despre "sfânta lene" ca muză pentru poeți am mai citit. Dar autenticitatea a ceea ce spune domnul Valeriu Barbu, în nota cinică și autoironică pe care o remarca și Leonard Ancuța, îl aproprie, în ciuda deosebirilor de mijloace și de atitudine creatoare, de Liviu Ofileanu, în special fiindcă, în mod conștient sau nu, ilustrează în mod creator o parte din ceea ce spunea autorul sus-numit în "Manifestul Scolii cinice moderne".
Despre excesul de puncte de suspensie și de semnul exclamării (despre ultimul, nu e cazul aici), am mai spus și eu, mai ales că nu se justifică mereu, în condițiile în care autorul oricum nu folosește toate semnele de punctuație. Pauzele acelea în lectură sau recitare și le alege singur acela care se află în fața textului.
Oricum, e un text cu nerv, realizat artistic, având, desigur, și un lexic adecvat discursului. Se tinde spre o formă de manierism, mai ales prin obsesia "minutarelor" și a "secundarelor", dar poate acesta e o pecete cretoare proprie.
În concluzie, cum autorul "n-a murit de tot", ca să-l parafrazez pe prietenul nostru latin de peste timpuri, răspund cu o stea, care să-i lumineze drumul când se va rătăci prea mult. Și cred că dacă va publica și vreun volum în italiană ar trebui să îl semneze cu numele Valerio di Barba. Pe barba mea că nu ar fi rău.

"spune"

Acesta este un text foarte bun, Valeriule. Legătură axistă, în opinia mea, între toate strofele, trebuie numai să fim în acord cu sensurile a ceea ce se spune și cum se spune. Doar acolo când vorbești de "chimismul" iubirii nu prea sunt de acord, fiindcă iubirea e mai mult decât un simplu chimism. Sigur, ținând cont de starea poetică generatoare a reflecțiilor, se poate pune și așa. Doar și Eminescu, în momente anume, spunea că iubirea este "un instinct atât de van,/ Ce se-abate și la păsări de vreo două ori pe an"!

Nu dau stea, fiindcă tu ești deja de mult timp dincolo de stele.

Un text care, asemenea altora pe care le scrieți, va rămâne în umbră, chiar dacă e din lumina marelui Ra. Nu-i nimic, aveți puțini cititori pe aici, dar buni ca poezia pe care o scrieți.

Tot ce se poate, domnule Mureșan. Ziceam ce ziceam, fiindcă țin poate mai mult la textele mele lirice.