George Pașa

De regulă, se spune "să îți dai talente". Cred că ar if mai bine așa, fiindcă din contextul "să posezi talente" nu reiese acel sens pe care l-ai dorit.

Ai ridicat, din gropi, prostia
Și-ai pus-o-n versuri eminente;
Mi-e teamă că prin toată glia
Ai scormonit după talente.

Parcă am așezst, în colț, și o stea. Ori chiar am uitat să marchez?!

Sub masca unui limbaj simplu, dar nu simplist, cum este în majoritatea poeziilor "cotidieniste", se etalează iluminarea interioară, care vine din revelația iubirii, veche de când lumea, ca și unitatea primordială - aspirație și iluzie permanentă a ființei umane. Pentru că ea, dragostea, este muzică răzbătând peste cele mai cenușii, întunecate spații exterioare sau interioare, muzică auzită în cele mai simple sunete, aparent banale, din existența cotidiană: "foșnetul vorbelor", "clinchetul lingurițelor".
Autorul este aici inspirat în deconstrucția unor clișee romantice sau p(r)ostmoderniste, starea ce animă creația fiind, nu chiar paradoxal, una romantică. Fiindcă tot ceea ce parcă ar vrea să ne spună este următorul fapt, destul de evident: dincolo de "cântecul pentru nebuni" ce caută un altceva, copie derizorie a nimicului, se află evidența simțurilor, care nu obligatotiu sunt înșelătoare. Parafrazând un celebru dicton, aș zice: Nimic nu există în obiect, dacă simțurile nu l-au revelat.
Și mai este aici misterul acesta al procreării, de aici divinizarea femeii. Pare, totuși, că limbajul suferă tocmai prin această teatralizare, într-un fel, marcă a discursului poetic cozanian. Eu am intuit, mai de mult timp, că astfel sunt atenuate undele poate prea sentimentaliste pe care le-ar imprima textului. Altfel spus, fără această fațetă șugubeață, textul ar cădea, cu adevărat, în anost, dând impresia deja-văzutului.
Poate că titlul acela induce în eroare. Acum nu spun că ar trebui să îl schimbe, doar dacă ar găsi ceva mai potrivit.

Domnule Cătălin Al Doamnei, inițial, versul acela a fost așa cum l-ați citat dumneavoastră. Mă mai gândesc dacă nu cumva revin la acea formă, în varianta finală.

Doamnă Maier, fără îndoială că un stil mai limpede și poate mai profund este în a doua parte a textului, de la versul: "Nu este aici vreun demers ezoteric". Dar nu se poate spune că acea primă parte, bazată pe un ludic textual(izant) ar fi mai slabă. Ceea ce dați dumneavoastră drept exemplu de vers facil este total neadevărat. Este un vers inedit, nu la îndemâna oricui. Că nu e accesibil oricui e la fel de adevărat.

Treuie să mai știți că pe Agonia nu se recomandă neapărat cele mai bune texte ale unui autor, ci și acelea care pot naște comentarii de genul celui dinainte. Eu am înțeles acest lucru, deși nu o dată m-am întrebat de ce texte mai bune ale mele trec neobservate.

Așa este. Sigur am nevoie de ochelari. Mulțumesc!

Doamnă Ardeleanu, eu nu cred că ar trebui alt timp verbal, fiindcă nu mă refer la începutul lumii, ci la un început al întâlnirii noastre întru cuvânt. Așadar nu mergea imperfectul, pentru că nu este o perspectivă atemporală sau nedeterminată, nici perfectul compus, iar perfectul simplu cu atât mai puțin. Alt mod verbal nici nu ar intra în discuție.
Yannelis, mi-a plăcut chestia cu Iliada, chiar dacă nu e o poezea de amor. Se pleacă din real și se ajunge și la unitatea imaginară la care te referi. E o chestie cu un arcuș nevinovat.
Adriana, nici arcușul, nici tu nu aveți vreo vină că mi s-a năzărit mie să scriu o pașadină cu rădăcină în real. Nespusul ăla, da, e o "lectură" a chipului.
Și uite cum o confuzie dă naștere altor confuzii!

Acum să nu crezi că m-am gândit la celebra "trădare să fie, dar s-o știm și noi". Pur și simplu am înțeles, fără să îmi mai spui, că trebuiau să fie fix nouă poeți invitați să citească, așa cum e și "direcția".

"măsura talentului său"

Ștefan Ciobanu a avut, în ultimii ani, o evoluție pe măsuta talentului său. Fie să aibă cititori pe măsură!

Mi-aș fi dorit să particip și eu, chiar fuseem invitat de către Marian Dragomir. Dar, de aici, văd că nu mai sunt invitat. Oricum, le urez succes tuturor și adaug un semn de prețuire pentru poezia lor.

Ștefane, e corect ce spui cu privire la acea relație dintre tradiție și inovație.
Loredana, aș fi tăcut și eu ca un pește, dar nu era politicos să nu răspund.
Maria Gheorghe, dacă stau să mă gândesc, s-ar putea să fie chiar d trei ori. Sigur, la intevale diferite.
Domnule Mureșan, dar pașiană de de nu ar fi? Arghezi nu este printre poeții mei preferați, însă am citit mai tot ce a scris, din obligații profesionale.

Mă bucur că v-a plăcut textul și că există aici un număr nesperat de comentarii, în condițiile în care, de vreo doi ani, noi, agonicii, preferăm să tăcem.

Îmi place prima strofă, în special versurile 4 și 5, chiar dacă ideea nu e nouă. V-a scăpat un "i" în plus în primul vers din ultma strofă.

N-am vreun cod
pentru acord,
nici vreo taină
pentru-o rană.

Totdeauna știm prea puțin din ceea ce s-ar putea cunoaște. Bucuria de a fi e și ea o taină, cum spui. Are nebănuite tâlcuiri, și ochiul interior trebuie focalizat mereu spre ceea ce ar putea fi. Uite, ai găsit un sens în căutarea acelor urme pe apă. Mi-amintești, cumva, de sfinții aceia simpli din filmul rusesc pe care mi l-ai trimis. Ei nu păreau a ști nimic, însă prin simplitatea existenței lor călcau pe urmele Celui Preaînalt. Cunoașterea este însoțită, din păcate, de multe ori de trufie. Și de aici îndepărtarea de înalta smerenie.

Poate "o matematică a sentimentelor" ar if mai potrivită?

Am observat că de aseară până acum textul acesta a mai fost împlinit cu alte rânduri. Un jurnal cu fațete poetice, în care fotografiile par a spune mai mult decât este scris.

Posibil, dacă integrez rândurile de aici într-un întreg, să-i înțeleg mesajul. Nu înseamnă că ar fi incomprehensibil. Dar are aspectul unui colaj de versuri și imagini disparate.

Mi se pare că ai făcut niște modificări esențiale, încât pare cu totul alt text. E posibil să nu fi văzut eu totul la primele lecturi. Ori am acum o altă stare, încât am receptat totul ca pe un text sensibil și greu de sensuri. Îmi place acum. Mai puțin acea explicație cu "soțul femeii de serviciu".

Acolo unde ai scris "cere decât din privire" trebuie reformulat, fiindcă este o greșeală gramaticală. Se spune fie "nu cere decât din privire", fie "cere numai (doar) din privire". Mie chiar mi se pare că poate lipsi tot enunțul acela, neadăugând nimic suplimentar. Ori poate e ceva din argou și așa s-a fixat în vorbire.
Prima strofă pare a anunța ceva, însă discursul (după gustul meu, desigur) pare a aluneca în anost, dincolo de dimensiunea socială, care ar fi putut fi mai scânteietoare. Așa, pare a se limita doar la fapt divers. Spun acest lucru, fiindcă m-am obișnuit să găsesc în versurile tale și idei/imagini scăpărătoare. Poate la un alt text.

Acum, da, e un titlu mult mai atrăgător și mai adecvat.

Ttlul nu e atrăgător deloc, dar textul în sine, o artă poetică, este destul de reușit, pentru ceea ce ai vrut să comunici. Una dintre pespectivele de lectură mă detemină să decodez semnificațiile astfel: se tinde spre o altă poetică, din care se vrea să eliminarea banalului. Dar noua poetică este încă tributară vechilor "obișnuințe" poetice, deși dorește și ea eliberarea din acel univers al metapoeticului. De aceea, se privește "cu jind" spre trecerea "girafei banale" dincolo de gratiile metapoeticii. În consecință, elefantul și ursulețul, umflați până acum în sine, tind "să slăbească", spre a putea trece prin gratii, precum cămila prin urechile acului. La fel, "slăbirea" acestui tip de scriitură trebuie să marcheze "îngroșarea" altor tușe, poate suprarealiste, cine știe.

Este aici o scriitură deșteaptă, dar și sensibilă, mai ales în final.

Când ucenicii nu-și găsesc menirea,
umblând aiurea după frunze-n vânt,
maestrul îi va învăța zidirea
de sine, sub un aspru jurământ.

Mă rog, în ultimul vers al meu am formulat greșit. Doream să zic așa: "din cer cad... precipitații". Scuze pentru formularea anterioară.