George Pașa

Text oarecum didacticist, dar în manierea celor scrise, în ultimul timp, de Ioan-Mircea Popovici. Sunt învățături simple, care ajung la inima oricui. Tre buie să recunosc faptul că nu prea mi-au plăcut (nici aici, nici în alte creații) insețiile din alte texte. Dar, pentru autor, sunt convins că ele au contat.

În câteva versuri se reușește aici surprinderea a ceva ce ține de esența umană. „Nimeni nu poate să te vadă deschis”, poate nici tu însuți. Iar acea antonimie lexicală nu este întâmplătoare. Trăim, se pare, între închiderea în noi/ în lume/ pentru lume și deschiderea către alții/ către noi/ către lume. Și din aceste contradicții existențiale ce ne poate scoate? Versul final ar putea fi un răspuns.

Un text cu imagini funambulești, dar expresive, numai dacă am ține cont de relația dintre real și oniric la nivelul viziunii poetice. Textul pare a pleca de la niște „întâmplări ale ființei”, dar merge dincolo de acestea. Ideea mi se pare a fi aceea că a respira iubire poate fi soluția, dincolo de apocalipsa personală/ a umanității.
Mă bucur să mai recitesc un text aparținând lui Ștefan Ciobanu.

Vă mulțumesc frumos pentru semnele de lectură! Ottilia, „explozia speranței în flori” tu știi să o descrii așa de bine, și poetic, și pictural.

Vă felicit pentru aceste noi cărți, doamnă Angela Nache-Mamier. Adică o ediție în limba franceză și o alta în limba română. Titlul conține o metaforă expresivă (presupun că și poeziile incluse sunt la fel de expresive).
Să sperăm că aceste cărți vor fi lansate la toamnă. Să fiți sănătoasă și să vă bucurați atunci de lansarea cărților!

Mult succes!

În ciuda inegalității valorice a textelor din antologia poetică moartea din vis, răzbate de aici aceeași concentrare, pe care o știam deja din alte cărți ale autorului, pe stări poetice aflate la limita dintre lumi. Spuneam acum vreo 32 de ani, cu privire la o poezie de Aleksandr Blok, faptul că acolo „așteptarea se transformă într-un adevărat ritual”. Cam același lucru îl pot spune și despre așteptarea din versurile domnului Dume, cu adaosul că ritualul acestei așteptări este chiar viața, cu sinuozitățile sale, cu lipsa cetitudinilor existențiale. O certitudine există însă pentru toți: sfârșitul (rămas, totuși, o taină).
La nivel lexical, întâlnim cam aceleași cuvinte-cheie, dovadă că poezia dumiană nu e axată în mod special pe expresivitatea conferită de forța unor metafore sau a altor tropi (deși nu putem vorbi de nivelul zero al expresivității), ci, mai degrabă, pe forța cuvintelor de a fi cât mai aproape de stările care își cer expresia, în ciuda impreciziei unora dintre ele. Totuși, există și unele comparații prin care se conferă o expresivitate și o forță persuasivă deosebite: în cele din urmă/ un sigur supraviețuitor/ va ieși din cetate/ ca o zi de primăvară (Cetatea din suflet, p. 10); încerc să-mi închipui plecarea/ ca pe o toamnă văduvită de păsări (Mă rog lui Dumnezeu să mai aștepte, p. 16); Adevărul e că oamenii nu mor/ ei sunt ca niște trepte/ pe care călcăm/ și ne înălțăm/unul/ pe celălalt (Există doar oameni și un singur Dumnezeu, p.36); când îți vine timpul/ calci pe întuneric ca pe o iarbă/ cosită prea devreme/ primăvara (Complicele umbrei, p. 62); durerea pulsează ca un fluture rătăcit (E târziu și e toamnă, Ana, p. 68) etc.
În încheierea scurtei mele incursiuni în lumea volumului moartea din vis, nu pot lăsa deoparte măcar o parte dintre versurile cu o valoare reflexivă destul de accentuată: singura mea glorie/ este tăcerea/ și-i atât de puțină încât/ nu mă aud când trec printre lucruri (Nu e bine să mori, p. 8); din tabloul de deasupra patului/ privea Dumnezeu/ acum știu că moartea nu face zgomot/ ci doar așteaptă într-un refugiu... (Nu era moartea, p. 24); nu fi trist/ tu ești omul ce caută/ prin lumină risipirea (Strigă-mă tăcut, p. 28); prin măruntaiele lui/ cerul deschide o rugă/ pentru ziua/ în care/ centrul universului/ va trece prin mine (Doamne, de ce nu mai am timp, p.30); întoarce-te în lumină și/ în zborul de pasăre/ niciodată în umbrele/ care nu se văd/ și vei fi tu însuți (Învață să plângi, mi-a zis Dumnezeu); dar să nu uităm că și iubirea/ e o moarte lentă pe care Dumnezeu/ o acceptă ca jertfă/ pentru oameni (Iubirea ca jertfă, p. 74); eu voi privi din tăișul unei lacrimi (Câteodată și Dumnezeu rămâne singur, p 84); fuga de trup/ se măsoară în bătăi/ de clopot/ și indiferența în tăcere... (Sensuri, p.102); asemenea umbrei/ mă retrag în mine pentru/ a mi se ierta ceea ce am fost// o taină... (Rogu-vă, călcați încet..., p. 112) etc.

Ce tristă e cărarea fără pașii
pierduți în lumea fără de durere,
și încă ar mai fi o mângâiere
de ar cânta din frunză iar doinașii.

Un cântec lin, ca-n visul nesfârșirii
pe care îl trăiești trecând prin viață,
purtând în piept aceeași dimineață
redeșteptând speranța-nmuguririi.

Știi: înserarea-i doar o pregătire
pentru intrarea-n somnul cel din urmă,
când tot ce-i suferință ți se curmă,
cum dorul florii într-o veștejire.

De-aceea, să trăim în clipa vie,
iubire și-adevăr în veci să fie!

Cu alte cuvinte, vă mulțumesc pentru popasul aici, precum și pentru reflexia „stelei duble”, domnule Ioan-Mircea Popovici!

Cu niște ani în urmă, scriam articolul „Aforisme despre ființă, și nu numai”, cu referire la o altă carte de cugetări a domnului Dume. Sper ca și aceasta să fie la fel de reușită. Ultimul dintre aforismele citate aici mi se pare cel mai reușit.
Felicitări pentru carte, domnule Dume!

Totuși, ecoul nu s-a stins, fiindcă rămân, cel puțin pentru câțiva, traducerile sale destul de reușite din creația poetică a lui O. Paler și a altor câtorva autori. Rămâne un suflet pe care noi doi avem datoria să nu-l uităm.
Sigur, în ceea ce privește textul de față, constat că este adecvat momentului trist de azi, acum, după ce am aflat „unde a plecat Maria”. Nici „triughiul magic” nu era rău.
Într-adevăr, toate se leagă, anume presimțirile din secvențele scrise inițial, până la a noua, cu acelea scrise după vestea tristă. Sunt subiectiv și spun că îmi plac mai mult secvențele 4, 7 și 12. Ultima cel puțin este mai plină de fior liric.
Odihnească-i Dumnezeu sufletul!

Din multitudinea de euri poetice barbiene, acesta este cel mai aproape de sufletul meu. Adică mai profund, ușor flegmatic și sceptic, mai aproape de menirea sa.
Textul acesta are simplitate expresivă (fără a se cădea, nicidecum, în simplism), are substanță (nu dintre acelea interzise!) și o atmisferă lirico-epică de calitate.
Ar mai fi o corectură de efectuat la începutul strofei a patra.

Îți mulțumesc mult și pentru însemnarea de aici! Mai am un vers de corectat. Să văd dacă acum merge să corectez.

Cu stimă,
George Pașa

Eu sunt, de regulă, un pesimist moderat. Aici, însă, am încercat să mă încurajez și să încurajez și pe alții. M-am temut să nu cad în discurs motivațional și să pierd dimensiunea estetică. Se pare că mi-a reușit, cât de cât.

Îți mulțumesc pentru însemnarea de lectură!

N-am citit acel jurnal, nici nu știu cui aparține. Sigur, în literatură nu contează dacă ai sau nu dreptate. Mai degrabă, libertate!

Mulțumesc pentru semn, Maria Gheorghe!

Este o nebunie poetică aici, în sensul bun al cuvântului. Un ritm deosebit, cum remarca și antecomentatorul meu, doar acolo unde utilizezi „mango”, respectiv, „tango” se pierde ritmul (și, implicit, rima aleatorie), fiindcă acele două cuvinte au accente diferite. Desigur, unul dintre ele poate fi accentuat și altfel decât se pronunță normal.
Îmi place cum imaginezi acel prototip masculin prntr-o sinteză a imaginarului, realului, biblicului, livrescului, psihologicului. Un fel de om nou poetic.
Te joci cu focul, Silviano, dar îmi place că nu e un joc mimetic.

Asta cu renunțarea la scris mi-amintește de mine când mă alint. Poate dai și tu penița prin scrumul cuvintelor și continui să scrii. Oricum, textul acesta are nerv, ritm, idei, expresivitate și alte „cestiuni” literare.

Într-un fel ai dreptate, Ottilia, cu privire la acea „programare” a sufletului. Totuși, în opinia mea, creatorii, și nu numai, prin artă încearcă, printre altele, să-și elibereze sufletul de această tendință, propagată pe toate căile, de a supune omul unui proces de robotizare.

Îți mulțumesc frumos pentru remarcarea textului!

Domnule Diaconescu, literatura își mai permite, uneori, să încalce în mod voit regulile gramaticale. Vă dați seama că știu acordul corect. „Devii”, cu doi de „i”, desigur. De fapt, este o încălcare aparentă a regulilor gramaticale, întrucât m-am referit la conceptele de „eu” și de „tu”, nu la pronumele personale respective. Voiam să le scriu ca aici, între ghilimele, dar am renunțat. Oricum, n-aș mai putea să corectez, dacă aș vrea să schimb ceva acolo. Abia am reușit să postez textul, alineat cu alineat, lipsind unul dintre ele, antepenultimul, pe care, atunci când încerc să-l inserez înaintea penultimului alineat, apare eroare și nu este salvat. De zece zile nu am reușit să postez nimic. La comentarii nu sunt probleme, deocamdată.

Vă mulțumesc frumos pentru comentariu!

O poezie dureroasă și, concomitent, înălțătoare. Un răsărit al ființei, privit parcă din partea opusă, a asințitului. Și iubirea aceasta mistică, prin care totul capătă suflet. O portiță spre întrezărirea nedeslușitului.

Mai sunt vreo câteva virgule așezate aiurea (poate din neatenție). Anume în versurile 2, 3 din prima strofă; în antepenultimul vers din strofa a doua.

Domnule Radu Herinean,

Am încercat să postez un text la personale, însă nu s-a înregistrat. Aceeași eroare ca altădată: You don't have permission... Folosisem cuvântul „deschide”. L-am scris cu spațiu între litere, așa cum mi se recomandase la precedenta eroare similară, dar tot nu s-a înregistrat.

Sigur, o reclamă pentru poezie și o antireclamă pentru gelul-minune.
M-a uimit popasul tău la textul acesta de acum patru ani.

Îți mulțumesc, Ottilia!