George Pașa

„Discreție” e doar un titlu, domnule Popovici. Nu știu dacă e chiar un text de stea, dar cred că spune unele adevăruri poetice (subiective, desigur) despre lumea în care trăim.

Sun onorat de impresiile dumneavoastră de lectură!

Și totuși, Răzvane, ezitările țin de alegerile în viață, sunt necesare până ajungem să discernem binefacerea luminii.

Îți mulțumesc pentru impresii!

Îmi place, în general, cum scrii, chiar dacă notele luminoase ale creației sunt doar sugerate, predominând multe structuri lirice prin care se redau stări-limită ale ființei. Ceea ce mi se pare bun, nu numai aici, este faptul că, plecându-se de la terapia prin scris, se ajunge la realizări estetice de luat în seamă.

Acesta este un text cu o mai bună structurare, fără obișnuitele divagații din textele mai personale din ultimul timp, care se apropie mai mult de proză. E adevărat, discursul de aici este mai motivațional și, chiar dacă nu am apetență pentru acest tip de discurs, mai ales în poezie, ceea ce se spune este îndreptățit și adecvat contextului. Prima strofă e mai profundă, chiar dacă și în celelalte se spun adevăruri (nu doar poetice). Paradoxal (sau poate că nu), dar parcă mai sunt lucruri de spus aici, nu doar sugerate.

Cele cinci pietricele dăruite sunt albe. Acum văd că bila este, de fapt, albastră. Probabil că Albăstruiu știe mai bine că nu e o iluzie. Probabil că și harta e tot la el și tot hoinărește printre semnele Textului, până se va găsi cineva să le descifreze.
Din aceste semne ale reamintirii, doar pietricelele albe par să mai vorbească despre miracol. Le lăsasem în uitare, tot credeam că una trebuia să fie albastră. Dar poate că este cu adevărat, nu o iluzie. Din acea piatră e posibil să fi fost modelat Albăstruiu, până a prins viață.
Doar un „joc secund” trimit acum, mai mult sau mai puțin rotund. Oricum ovalul este realitatea noastră tinzând spre forma perfectă a cercului. Sau un zar rostogolit printre milioane și milioane de vieți, până ajunge la aceeași formă perfectă. Iar acele „resturi” nu sunt nici ele o iluzie, ci dorul materiei de a căpăta forma perfectă a modelului ceresc.

Ștefane, deși textul acesta e total diferit de ceea ce scriu eu, totuși nu știu cum se întâmplă „coincidența” versului tău de aici: „când aproapele ți-e atât de departe” cu acesta din poezia „Discreție” (poezia care-mi aparține): „Treci mai departe,/ și aproapele e și el tot mai departe”. Normal, nu te acuz de plagiat, fiindcă, în rest, tu spui altceva. Nu e ceva ieșit din comun ceea ce spun, dar poate ai putea reformula, să nu fie aceeași idee acolo.
Pentru lămurire, trimit linkul spre aacel text: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/14149990/Discre%C8%9Bie

Am început să mă obișnuiesc cu acest stil eclectic, fiindcă textul, intertextul fac bună casă cu subtextul. Mi-a plăcut textul acesta, mai ales în versurile de 17 silabe (nu doar pentru că stilurile noastre se aseamănă acolo). Acesta pe care le citez acum sunt memorabile: „Nu zic nimic de nemurire şi nici de ce-o mai fi să scriu/ Pun lucrurile în pictura cu moştenirea tată fiu/ Nu inventez o roată nouă, am roata mea de amânări/Făcută dintr-un i sălbatic găsit în cele 7 zări”. Probabil veți mai reveni asupra textului, spre a revedea micile imperfecțiuni de redactare. Ar fi păcat să rămână așa.

De multe ori m-am regăsit în textele dumneavoastră, inclusiv în acelea dedicate părinților. Sunt sigur că și această antologie lirică are în conținutul său poezie de calitate.
Vă felicit, domnule Teodor Dume, și, fiindcă mâine este ziua dumneavoastră de naștere, vă urez sănătate și alte realizări creatoare de seamă!

Am citit. Și mi-a rămas un zâmbet în colțul gurii. Ochiul n-a dat niciun semn de ură, mai degrabă a schițat un semn de complicitate. Până la urmă, „da” și „nu” pot ieși din antinomia lor ireconciliabilă, nu numai la nivel lingvistic. Mai ales când apar dilemele. Uneori rațiunea spune „da”, deși sufletul zice „nu”, dar și viceversa.

Acest stil îmi place mai mult în ceea ce scrii. Dar nu-i numai atât. Dincolo de stil, recunoști poezia, cu semnele pe care le „vezi” la orice nivel al limbajului: fonetic, lexical, reflexiv etc. Poate doar paralelismul acela sintactic nu e pe gustul meu, dar, în fine, își are și el rolul său în structura textului.

De la cartea de debut - care, aș zice, este izvorul universului poetic dumian - până la aceasta de față, fluviul poetic își adaugă noi afluenți, așteptând vărsarea în marea cea mare.

La început, mi s-a părut puțin enervant refrenul acela, însă finalul cu totul neașteptat, a răsucit perspectiva cu 180 de grade. Păi sigur, dacă până și ambrozia „zvâcnenște-n pahar”, musai trebuie ca zeii trebuie să se fi îndurat de unghiile lungi ca de înger!
E aici un fel de biografism bine camuflat sub învelișul (auto)ironiei și sarcasmului.

„Scadenței”, nu „cadenței”. Dar, sigur, poezia are nevoie și de o anumită cadență ritmică.

Ideea e alta, dar fiecare cu propriul orizont ideatic.

Acolo e o metaforă, Răzvane! Îți mulțumesc, totuși, pentru semnul de lectură, chiar dacă pentru tine a fost doar un prilej de a vorbi pe lângă text.

Îți mulțumesc, Ștefane, pentru semnul de lectură. N-a ieșit cine știe ce, dar experimentez și acest tip de acrostih. Am unele mai reușite, cu rimă sau în vers liber. Uneori este mai greu să scrii în vers alb decât în vers liber și/sau cu rimă. Dar tu știi bine aceste lucruri.

Domnilor Ioan-Mircea Popovici și Răzvan Rachieriu, mă bucură impresiile dumneavoastră de lectură și faptul că ați găsit ceva interesant în această încercare de poezie.
Vă urez tot binele din lume și un sincer „la mulți ani!”.

Dacă aș ține cont doar de textele postate aici, aș zice că „în absența din prejma Copacului” avea o viziune preponderent feminină, pe când această carte pare - sper să mă înșel - prea feministă. Dar nu acest lucru ar putea fi un neajuns, ci, pe alocuri, o structurare cam haotică a textelor. Oricum, nu pot nega sensibilitatea artistică, pe alocuri, nestrunită și provocatoare pentru cititor.

Felicitări, Daniela Teleoacă!

N-am citit cartea, dar să-i acordăm credit cronicarului. Oricum, salut aici apariția primului roman publicat de Valeriu Barbu. Acord steluța pentru a-l încuraja pe autor să mai scrie romane. Poate va găsi inspirația maximă și în această specie literară.

Cu niște ani în urmă, când am descoperit poezia ta aici, pe Poezie.ro, spuneam că ești poet, ce să mai comentăm la versurile tale. Scriai atunci în diverse registre stilistice, revalorificai și prozodia clasică. Apoi, ai trecut printr-o perioadă de căutări, până să ajungi la propriul stil, unul care aș zice că te individualizează, chiar dacă mi se pare că, pe alocuri, cade în incoerență programatică. Nu înseamnă că e rău să ocultezi cât mai mult, însă acest fapt dă senzația că accentul ar cădea pe meșteșugul construcției lirice și transmite mai greu emoția estetică spre cititor. În realitate, poezia ta mustește de sensuri și emoții bine camuflate, are o mistică personal(izat)ă, dominată fiind de ipostazele unui eros de cele mai multe victorios în lupta cu răul și cu timpul, chiar și atunci când dă impresia înfrângerii. Așa se întâmplă și în versurile de aici, acestea părându-mi-se printre cele mai reușite ale tale din ultimul timp. Are structuri lirice profunde, încercări de răspunsuri lirice la întrebări care macină de veacuri ființa umană. Incipitul și finalul sunt oarecum simetrice, iar între ele partitura poetică a unei muzici interioare care sună calm, având, de fapt, același contrapunct, iubirea. Mi-a plăcut poezia și prin atmosfera sa, tulburătoare în siajul confesiunii lirice, și prin expresivitate (aici ar fi multe versuri de evidențiat, dar primele trei chiar sunt de o plasticitate aparte), și prin reflexivitate. Lupta cu alteritatea pare să fi găsit aici sensuri fericite, bine așezate în versuri. Aș putea să și cârtesc, dar prefer să nu fac lucrul acesta, convins fiind că nu am cum să fiu deținătorul adevărului suprem al poeticului.