Forma sufletului

În ce formă să te cânt, suflete al meu? Cuvintele aureolate de istorie, vegheate de spiritul bun sau abia născute din spuma zilei, cuvintele moarte spre-a învia când toate sufletele au să se ridice din mormânt întru slăvirea ființei celei eterne, cuvintele-bulgări căzute pe morminte de eroi sau alte și alte cuvinte, toate acestea n-ar fi prea sărace ca să exprime fidel spaima de neant, bucuria existenței finite dincolo de lucruri și dincolo de sine, tristețea că eu nu a putut deveni tu și nici tu să devină eu, dincolo de iluzia unei întoarceri în trupul cuvintelor? De te-aș cânta, bunăoară, din liră, ca aezii cei de demult, ori ca Orfeu spre-a îmblânzi pietrele, să-ți zic: „Spune, suflete al meu, pe ce cărări să apuc, pe care dintre corzi s-o ating mai tare, ca ea, la rândul său, să atingă alte suflete, să le facă mai bune?” Asimilăm și asimilăm zeci de istorii, dar niciuna nu ne-ajută să spunem ce e omul. Sufletul nu poți să-l scrii, să-l descrii, să-l povestești, să-l fotografiezi. Deși el e atât de simplu. Să-l înțelegi: iată visul!