George Pașa

Cristina Moldoveanu, până la urmă nu contează dacă e satiră sau sunt doar accente satirice și sarcastice, impregnate cu umor. Important este să transmiți ceva, dincolo de forma artistică.

Irinele, doream să scriu în vers liber, dar inspirația merge pe căile sale, dincolo de dorința mea. Dacă starea mea a cerut melodicitate, pe acea cale a luat-o și inspirația. E adevărat, prozodia clasică limitează transpunere în expresie a ideilor. Referitor la ceea ce zici, dacă aș fi scris în vers liber, textul s-ar fi întins pe multe pagini, chiar dacă, în general, cel mai bine mă exprim în textele concise. Aș fi pătruns cât mai mult în lumea virtuală, care - de ce să nu recunoaștem - nu e departe de cea reală, fiindcă în spatele ecranelor sunt tot oameni. Sper că nu s-a supărat Bogdan pentru trimiterile la „roșia în cinci”. Cred, însă, (poate mă înșel) că nu citește ceea ce scriu.

Vă mulțumesc pentru opiniile voastre!

Domnule Mureșan, nu prea ați înțeles, din păcate. Nu e un pamflet, dar nici un imn dedicat noului site. De accesat nu se pune problema, fiindcă postez acolo de prin ianuarie și nu am întâmpinat probleme. Dacă veți citi cu atenție, veți vedea că e vorba de accesul în „salon”, adică la masa celor aleși. Adică un fel de haz de necaz. L-am scris cu drag, nu cu ranchiună, convins fiind că ironia și autoironia rămân, încă, printre „armele” poetice viabile. Poate nu mi-a reușit. Important e că am încercat.

Eu am zis cu totul altceva, nicidecum să mă gândesc la reciprocitate. Spuneam de faptul că pe Leonard Ancuța nu-l interesează părerile mele despre „tecstele” sale. Și asta e în regulă, am înțeles că nu trebuie să mai zic nimic la vreun „tecst” postat de domnia sa. Reciprocitatea îmi repugnă și mie.

Dacă e albastru, dar, de fapt, nu-i vorba despre albastru, nici eu n-am ce spune. Glumesc, desigur. Eu nu mai comentez, deși aș avea ceva de zis, dar, cum nu zici nimic despre ceea ce ți-am mai scris pe la alte „tecste”, ce pot să înțeleg decât faptul că părerea mea nu contează.

Scuze, voiam să spun „calul seamănă cu al lui Percival”.

E fain acest poem dramatic, parcă l-am mai citit pe undeva, dar nu mai știu unde. Am și eu un scenariu pe aceeași temă, aflat aici, pe poezie.ro, dar ăla de-i zice Poetul nu se compară cu Gore, adică e parașutat din secolul al XIX-lea, pe când eroul tău e pe și pe val, și pe cal (calul seamănă cu Percival).

N-am scos din context, am zis doar că mie nu îmi place formularea aceea. E o chestie de gust. Nu vreau să polemizez, fiindcă avem viziuni despre literatură total diferite. Și este bine așa.
Am apreciat textul tocmai fiindcă spune mult, nu vorbe goale de sens.

Și mie îmi place textul din mai multe motive: are o anumită ritmicitate, în acord cu preponderența nivelului reflexiv al textului; deși are aproape expresivitate zero, totuși, se mizează pe intensitatea enunțului; are capacitatea de a aborda, din multiple perspective, aspecte esențiale din real.
Nu mă împac, însă, cu formularea „cuvinte învelite în hârtie de ziar”.

Și, ca să fiu corect, aici este unul dintre cele mai bune texte poetice scrise de Leonard Ancuța (sigur, am citit doar două dintre volumele sale de versuri, dar și poezii nepublicate de pe Agonia sau prin alte locuri). Este un text fără trimiteri culturale, unde este adevărata esență a poeziei lui Ancuța: gravă, fără a cădea în solemnitate; ușor metaforică (așadar, acumulează bine experiența predecesorilor și sintetizează în versuri această experiență); dar, înainte de toate, magia versurilor răzbate nu doar din sonoritățile oraculare, ci și din conținutul filosofic, fără a se cădea în filosofie pură sau filosofare.
Dacă tot vorbeam în comentariul precedent de aluzia culturală, aici remarc faptul că aceasta e doar implicită, nu explicită adică trimiteri la melodii, cărți, idei ale nu știu cui etc.).
Aș zice că avem de a face cu un adevărat psalm modern (sigur, fără trimitere la Macedonski), atât prin conținut, cât și prin intonația poetică.
Îi doresc succes în continuare lui Leonard Ancuța. Poate că o oarecare distanțare de orgoliul inerent unui poet care își știe potențialul creator i-ar folosi mai mult pe viitor.

Felicitări, confrate!

Și steluța... În comentariu am intrat mai înainte de pe varianta nouă a site-ului.

Știu că scrii de multe ori mai bine, dar acum mi s-a părut că ar fi momentul să mai las și eu semn de lectură la un text scris de tine. Tu, se știe, scrii autentic, din inima și din mintea ta, din experiența personală (ca și aici), fără a exclude, desigur, experiența culturală.
Mi s-a părut necesar să las tocmai aici un semn de lectură, fiindcă, dincolo de emoția pe care o trezește textul în cititor, epatezi mult mai puțin (nu înseamnă că a a epata, păstrând proporția, ar fi ceva rău), ai mai puține aluzii culturale și aduci în fața cititorului drama artistului dintotdeauna, judecat superficial de semeni, fără a se intui măcar adevărata esență a acestuia și a artei sale.
Personal, cred că prea s-a făcut exces în postmodernism și în perioada de după acesta la intertext/aluzia culturală, de aceea mai bine ar exista sugestia și trimiterea implicită, nu explicită. E drept, tu rareori faci apel la asemenea procedee și sunt poezii de-ale tale care nu au asemenea „cârje” textuale.

Cu plăcerea lecturii,
George Pașa

Cu gândul la referirile colegilor mei în ceea ce privește utilizarea gerunziilor, am scris și eu „gerunzii” în loc de „genitive” (cazul genitiv). Mea culpa!

În primul vers, sunt două gerunzii la rând. Sigur, pentru ceea ce ați vrut să transmiteți nu puteți elimina un cuvânt, adică „pământul”. Oricum, asemenea formulări sunt nu numai greșite, ci și inestetice.

Nu am căderea să mă pronunț dacă textul merita sau nu recomandat, însă nu văd de ce ar trebui ca măsură versurilor să fie egală. Încă de la Arghezi întâlnim versuri inegale ca măsură, însă cu rimă. Nu e poezie cu formă fixă aici.

Vă mulțumesc, Iulia Elize, pentru acest comentariu! Mă bucură faptul că v-a atras ceva la câteva textulețe de aici. ”Experimentul” se bazează pe alte două încercări anterioare asemănătoare: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13977648/dor
și
https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13978595/castane._vre%C8%9Bi_%C8%99i_voi?
în toate acestea, am încercat un fel de provocare a Hazardului, dar acesta îmi tot zice: „Deocamdată, nu!”

Îți mulțumesc, Ottilia! Se mai întâmplă, fiindca textul a fost mai puțin vizibil, până să fie recomandat. Știu că ai mai citit din "Albăstruiu", din care cam o treime a apărut în vreo patru reviste literare. Și aici, pe site, mai există o parte dintre secvențe.

Aici, din păcate, îmi pare că lipsește ritmul care să dea valențe poetice textului. Sigur, mi s-ar putea zice că poezia actuală nu mai ține cont de ritm, ceea ce-i adevărat. Poate nu mai am eu simț pentru poezie, deși n-aș crede.
Oricum, mesaj există.

Acum, că s-a rezolvat și eroarea de pe site (la nivelul -10 n-aveam cum acorda stele), mă voi strădui să realizez un comentariu argumentat.
După mintea mea, cuvântul-cheie al textului este „lacrima”. Învelită în lacrimă ca într-o crisalidă, asemenea lui Iona în burta Peștelui, ființa poetică își va elibera sufletul sub forma fluturelui călător prin iarba stelară. De-acolo, din aceea iarbă, desprind și eu o steluță drăguță, devreme acasă și firoscoasă!

Felicitări, Ottilia! Dau steluța pentru că e un text foarte bun, nu pentru că a stat editorul în spatele meu cu toporul. (Glumesc, desigur.)

N-am vrut să fiu malițios sau să mă laud. Dacă s-a înțeles așa, îmi prezint scuzele. Știu că nu-i totuna conținutul cu stilul. Din păcate, nu mai pot corecta.
Puteți considera comentariul acela înafara subiectului, dacă are abateri de la reguli.

Îmi place textul acesta și mă bucură faptul că a fost recomandat. V-a reușit bine sublimarea. Și spun aceasta nu doar pentru că se aseamănă (prin conținut, nu prin formă) cu pașadinele mele mai vechi. N-o să înstelez, fiindcă ar însemna să-mi laud singur stilul, dar am dat deja un vot pentru textul acesta.
La mai multe realizări bune!